Nuvela psihologica „Moara cu noroc”

DEFINIREA SPECIEI

Nuvela este specia epică în proză în care sunt narate întâmplări desfăşurate pe un singur fir epic, generate de un conflict puternic, în centru căruia se află un personaj complex.

TEMA     

Publicată în anul 1880, nuvela Moara cu noroc a făcut de la început o impresie stranie mentorului Junimii, care nota: “o foarte curioasă şi interesantă novelă a lui Slavici”. Receptări critice ulterioare au integrat-o în trei categorii tipologice distincte, în funcţie de preeminenţa unei teme:

• nuvelă socială – dezumanizarea provocată de câştigul necinstit;
• nuvelă psihologică – dezintegrarea eului sub presiunea unor forţe devastatoare;
• nuvelă tragică – destinul.

TRĂSĂTURI ALE NUVELEI PSIHOLOGICE

Nuvela psihologică are trăsături ce îi conferă specificitate:

• manifestă orientare spre universul actualităţii imediate;
• analizează procesul de integrare a individului patriarhal în modernitate, reliefând efectele dramatice asupra

vieţii sale sufleteşti;

• construieşte conflicte ce vizează nivelul existenţial al individului, nu numai pe cel social sau sentimental,

putând implica totuşi mentalul colectiv;

• descoperă complexitatea sufletelor simple (ţărani, târgoveţi, hangii, jandarmi);
• manifestă interes pentru anumite teme – frica, obsesia – cu tot ceea ce ele presupun (exacerbarea

percepţiei, alienare, stări onirice), erosul;

• uzează de analiza psihologică.

O raportare punctuală la trăsăturile nuvelei psihologice poate integra Moara cu noroc în această categorie.

Orientarea spre universul actualităţii imediate este vădită din incipit: lumea incipient capitalistă, apropiată cronologic epocii lui Slavici.

Firul narativ al nuvelei poate fi uşor rezumat, punctându-i-se principalele momente. Ghiţă, cizmar sărac, hotărăşte să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. Neîntâmpinând obstacole, el se mută împreună cu soţia, soacra şi copilul la cârciumă. La început, norocul pare să le surâdă. Banii încep să se adune (parcă prea uşor). Dar liniştea este perturbată de sămădăul Lică. Ghiţă înţelege că acesta este adevăratul stăpân al locului şi că trebuie să i se supună. Treptat, Ghiţă devine părtaş la fărădelegile lui Lică. Se îndepărtează de cei dragi, dominat de nevoia îmbogăţirii, de conştiinţa vinovăţiei şi a sorţii atotstăpânitoare.

Când ruptura de Ana pare săvârşită, iar propria prăbuşire încheiată, Ghiţă se hotărăşte să-l dea prins pe Lică jandarmului Pintea. Vechi partener al lui Lică, transformat interior, Pintea îl urmăreşte cu încăpăţânare, voind să-l prindă cu orice preţ. Planul lui Ghiţă nu izbuteşte, o ucide pe Ana, el însuşi e ucis de unul dintre oamenii sămădăului, iar Lică se sinucide, izbindu-şi capul de un copac. Supravieţuitori sunt bătrâna şi cei doi copii, personaje neimplicate de fapt în conflict.

Acest fir narativ – în realitate mult mai nuanţat – este prins într-o construcţie narativă a cărei complicaţie

îşi dovedeşte funcţionalitatea subtilă.

Incipit-urile, modul în care se face trecerea de la un capitol la altul, sunt distincte şi profund semnificante.

Nuvela începe printr-un dialog soacră – Ghiţă cu rol de sentinţă: omul să fie mulţumit cu ceea ce i-a dat soarta (soacra – vocea conservatoare). Din perspectiva finalului, vorbele bătrânei sunt premonitorii.

Încă din primul moment, Ghiţă reprezintă nevoia de schimbare, adecvarea la noua lume – capitalistă – a bunăstării prin intrarea într-o breaslă.

Venirile repetate ale lui Lică sunt consemnate de narator cu verbul la imperfect – timp al stărilor şi al proceselor durative. Sugestia este a instalării treptate a personajului şi a ceea ce el reprezintă în viaţa hangiului şi a familiei sale.

Suflet simplu în aparenţă, cel puţin datorită statutului social, Ghiţă îşi dezvăluie pe parcurs complexitatea. Sondarea subiectivităţii sale îi evidenţiază tensiunile, căutările, traumele vieţii interioare. Prin dialog, monolog interior, stil indirect liber se realizează analiza psihologică având ca obiect interioritatea lui Ghiţă.

Din momentul întâlnirii cu Lică, viaţa cârciumarului începe să se schimbe. La început, face pregătiri ca pentru a rezista unui asediu. Întreaga fiinţă îi este cuprinsă de tensiune, energia şi-o mobilizează în acest scop. Manifestările sale exterioare – se face ursuz, se enervează din orice, râde speriindu-i pe cei din jur, o neglijează pe Ana – sunt întrupări ale interiorului. O vreme se amăgeşte cu gândul că va scăpa de Lică, dar acesta ştie să exploateze dorinţa de câştig. Conştiinţa îi este pervertită, pentru Ghiţă începând dedublarea. Axa vieţii sale morale s-a frânt. Nimic nu-i mai poate asigura coerenţa interioară. Înstrăinat de toţi, el se înstrăinează şi de sine. Are un tipic acces de autoscopie nevrotică.

Ghiţă va parcurge şi ultima probă a supunerii: înfrângerea prin femeie. Gestul ultim, al uciderii Anei, urmat firesc de propria moarte, încheie drumul unei deveniri psihice nuanţate.

Prima confruntare dintre Ghiţă şi Lică se produce în capitolul al V-lea. Dialogul dintre ei se defineşte ca duel verbal. Lică îl abordează pe Ghiţă direct, comunicându-i ce trebuie să facă. Cum Ghiţă nu i se supune, Lică îi oferă, aspru, soluţia: “Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc”. Comentariul naratorial este aproape absent. Ghiţă e lăsat să vorbească, să-şi dezvăluie actul bravării – în fapt, îi e frică de Lică –, iar Lică, asumându-şi deschis teama de celălalt, îl domină. Dovadă – reacţia lui Ghiţă, previzibilă după dialogul cu Lică, notată, de această dată de narator (ca un martor oarecare): “Ghiţă rămase câtva timp încremenit cu ochii ţintiţi la dânsul.” O singură dată naratorul transcrie propriu-zis gândurile personajului: “Ghiţă ar fi avut poftă să sară la el şi să-l sfâşie în bucăţi…”, gânduri în perfect acord cu purtarea şi vorbele lui.

Alteori, sondajul psihologic se realizează cu ajutorul monologului interior şi al stilului indirect liber. Este elocvent unul dintre primele capitole: al IV-lea.

Folosind tehnica întârzierii, Lică nu se arată, dar în numele lui, porcarii vor să-i dea lui Ghiţă drept plată cinci grăsuni. Ghiţă refuză. Plecarea porcarilor îl surprinde într-o stare firească – gânditoare – grefată de sentimentul omului păgubaş. Naratorul împrumută mentalul şi expresia personajului: “El era om cu minte şi înţelegea cele ce se petrec.” În continuare explicitează situaţia. Privită în amănunt, ea pare izvorâtă direct din mintea personajului.

Credibilitatea şi-o asigură naratorul şi prin monologul interior. Ghiţă interiorizează gândurile anterioare, le dă o expresie coerentă – semn al îndelungii lor gestaţii –,  cantonare în gând perfect întărită de observaţia preliminară: “Ghiţă era om cu minte…”

Alternanţa stil indirect liber – monolog interior se continuă, primul exprimând gândurile ascunse, de care deocamdată îi e teamă personajului, al doilea, deciziile parţiale, în fapt tergiversări: “Să vedem!…”

Recurgând la monologul interior, naratorul îşi certifică subtilitatea. Realizând fuziunea între limbajul naratorului şi cel al personajului, stilul indirect liber asigură pătrunderea firească în universul lăuntric al personajului şi facilitează transpunerea proceselor psihice.

O formulă mai puţin uzuală este monologul interior adresat. În capitolul al IX-lea, Ghiţă rosteşte două monologuri: primul având un destinatar imprecis (“voi”), cel de-al doilea destinat unui personaj care nu e prezent (Ana).

Moartea devine pentru Ghiţă singura alternativă. Acţiunea exte­rioară înseamnă uciderea soţiei sale, urmată de propria moarte. Ghiţă o omoară pe Ana şi este omorât imediat de Răuţ, omul lui Lică. Destinul său este exemplar pentru cel ce încalcă legea morală.

Realizate în manieră realistă, impunându-se prin complexitatea vieţii lor interioare şi un comportament exterior tipic naturii lor fruste, voluntare, dar ezitante, personajele lui Slavici rămân în nuvelistica românească unele dintre caracterele cel mai bine conturate.