Relatia dintre Incipit şi final în Moara cu noroc

Publicată în anul 1880, nuvela Moara cu noroc a făcut de la început o impresie stranie mentorului Junimii, care nota: “o foarte curioasă şi interesantă novelă a lui Slavici”. Receptări critice ulterioare au integrat-o în trei categorii tipologice distincte, în funcţie de preeminenţa unei teme:

• nuvelă socială – dezumanizarea provocată de câştigul necinstit;
• nuvelă psihologică – dezintegrarea eului sub presiunea unor forţe devastatoare;
• nuvelă tragică – destinul.

Firul narativ al nuvelei Moara cu noroc poate fi uşor rezumat, punctându-i-se principalele momente. Ghiţă, cizmar sărac, hotărăşte să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc.Neîntâmpinând obstacole, el se mută împreună cu soţia, soacra şi copilul la cârciumă. La început, norocul pare să le surâdă. Banii încep să se adune (parcă prea uşor). Dar liniştea este perturbată de sămădăul Lică. Ghiţă înţelege că acesta este adevăratul stăpân al locului şi că trebuie să i se supună. Treptat, Ghiţă devine părtaş la fărădelegile lui Lică. Se îndepărtează de cei dragi, dominat de nevoia îmbogăţirii, de conştiinţa vinovăţiei şi a sorţii atotstăpânitoare.

Când ruptura de Ana pare săvârşită, iar propria prăbuşire încheiată, Ghiţă se hotărăşte să-l dea prins pe Lică jandarmului Pintea. Vechi partener al lui Lică, transformat interior, Pintea îl urmăreşte cu încăpăţânare, voind să-l prindă cu orice preţ. Planul lui Ghiţă nu izbuteşte, o ucide pe Ana, el însuşi e ucis de unul dintre oamenii sămădăului, iar Lică se sinucide, izbindu-şi capul de un copac. Supravieţuitori sunt bătrâna şi cei doi copii, personaje neimplicate de fapt în conflict.

Acest fir narativ – în realitate mult mai nuanţat – este prins într-o construcţie narativă a cărei complicaţie îşi dovedeşte funcţionalitatea subtilă. Prin răsturnări temporale, în discursul dialogat sunt recuperate evenimente din trecut care determină mutaţii în interioritatea personajelor (mărturisirile lui Pintea, ale lui Lică).

Există în nuvelă şi dislocări ale unor momente ale subiectului: expoziţiunea plasată după incipit şi o pauză descriptivă (spaţiul în care este aşezată cârciuma).

Alteori, acţiunea se ramifică (episodul cu femeia ucisă, judecata), îşi încetineşte ritmul (mai ales până reuşeşte Lică să pună stăpânire pe Ghiţă) sau şi-l accelerează (când Lică ucide, iar Ghiţă, prin mărturie incompletă, îi devine complice; când Ghiţă îşi propune să-l prindă pe Lică, lăsându-şi momeală nevasta).

Conflictul este de ordin moral  (lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare). Ghiţă intuieşte de la    început natura interioară a oponentului său. Pentru el, Lică întruchipează răul necunoscut şi imprevizibil

căruia nu-i poate fixa gravitatea.Se simte asediat şi e gata să riposteze. Rivalul ştie însă cum să-l dezarmeze.

Treptat, Ghiţă începe să se obişnuiască cu răul, ale cărui geneză obscură şi acţiune consecventă le atribuie  destinului .Hotărât să nu-şi piardă virtutea, respectul obştii, Ghiţă înaintează, totuşi, sigur, pe drumul

pervertirii.

Din altă perspectivă, conflictul exterior se converteşte în conflict interior.Lică îi dă lui Ghiţă posibilitatea alegerii: ori pleacă, ori i se supune.Dorinţa bunăstării îl împiedică pe Ghiţă să plece. Cinstea îi amână conformarea. Ei i se adaugă vanitatea personajului, stânjenitoare în împlinirea dorinţei lui.

Compoziţia nuvelei este clasică, cele 17 capitole (fără titlu) urmărind şirul întâmplărilor în ordine cronologică

Incipitul este de tip enunţiativ şi se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp o avertizare asupra forţelor conflictuale, având rol moralizator(forţele conflictuale sunt „sărăcia”/ „nu bogăţia”; „liniştea colibei”/ „noroc nou”): „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”

Din perspectiva acestui incipit, nuvela se defineşte ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi unul de ordin moral (lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare). Intenţia construcţiei unei nuvele tragice este evidentă de la început. Soacra se teme de schimbare. S-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială şi nu i se pare firesc să le părăsească. Se îndoieşte (îi vine să râdă) de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriţă (sugestia este a inadecvării esenţei la formă). La final, temerile se dovedesc a fi fost premonitorii. Vinovată: soarta: “aşa le-a fost dat.”

În prim-plan narativ este însă Ghiţă. El îşi forţează destinul. Iese dintr-o colectivitate, care îi dădea stabilitate, şi se mută într-un loc pustiu pe care-l vrea transformat după propria măsură. Reuşita pare a se apropia. Dar întâmplări neprevăzute, ceilalţi vin să năruiască încercarea de a construi. Subminat de noua colectivitate – agresivă –, personajul nu caută sprijin în colectivitatea căreia îi aparţine, ci acţionează singur. Se sileşte să se amăgească cu gândul că e mai puternic decât celălalt. În momentul în care criza se acutizează, personajul iese din sine, se eliberează de responsabilitatea propriilor fapte, punându-le pe seama sorţii. Capitolele XI–XVII sunt pline de referiri la puterea întâmplării, a sorţii, la voinţa cerului sau a lui Dumnezeu. Sigur pe sine în punctul de plecare, Ghiţă se simte tot mai mult copleşit de o forţă exterioară numită soartă. Nici Ana nu scapă nepedepsită de o vină de care, în fond, nu este responsabilă. Prinşi de tăvălugul unor întâmplări cărora nu le găsesc întreaga semnificaţie, cei doi vor sfârşi pedepsiţi. “Întâmplarea e forţa uriaşă care precipită într-o ciocnire de cataclism toate aceste destine omeneşti şi le distruge. Prevestirea, orbirea, alternanţa vinei, destinul, întâmplarea sunt marile motive ale conflictului tragic.” (Magdalena Popescu, Slavici)

După principiul clasic al simetriei, finalul nuvelei se constituie tot ca discurs direct al personajului-reflector:”Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost data.” Naraţiunea este astfel plasată în „rama” cugetărilor bătrânei, „voce” care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.

Conexând incipitul cu finalul, se poate vorbi, în planul structurii narative, despre un echilibru desăvârşit al părţilor, despre logica unei construcţii clasice. In planul semnificaţiilor, incipitul şi finalul transmit ideea că nimeni nu se poate sustrage sorţii.