REALITATE SI FICTIUNE
Într-o carte, sugestiv numită Adevărul minciunilor, Mario Vargas Llosa numeşte nemulţumirea născută de propria soartă origine a ficţiunii. Într-un lanţ logic firesc, nimeni nu citeşte ficţiuni pentru a regăsi în ele contingentul, nu arareori împovărător, ci pentru a pătrunde în alte lumi. Cu toate acestea, nu se poate eluda existenţa unor elemente recognoscibile ca reale într-o operă literară. Demonstraţia se poate sprijini pe un text istoric. Textul vizat este nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi.
Subiectul nuvelei se desfăşoară într-o gradare bine controlată şi respectă cu stricteţe principalele momente.
Expoziţiunea. Întors în ţară cu oaste turcească, Lăpuşneanul este întâmpinat de un grup de boieri care îi declară că ţara nu-l vrea. El însă nu renunţă şi, prin puterea armelor, îşi recapătă tronul.
Intriga. Redevenit domn, Lăpuşneanul îşi manifestă deschis hotărârea de a se răzbuna pe boierii trădători, de a-şi consolida puterea prin eliminarea adversarilor.
Dezvoltarea acţiunii. Sub diferite învinuiri, ucide numeroşi boieri din tabăra adversă. Văduvele acestora o ameninţă pe doamna Ruxanda că „va da samă”. Speriată, doamna îl roagă pe Lăpuşneanul să înceteze prigonirea boierilor; domnitorul îi promite un leac de frică.
Punctul culminant. Sub pretextul unui ospăţ de împăcare, domnul îi adună la curte pe boieri şi ucide 47 dintre ei. Larma adună mulţimea în jurul palatului, gata să se revolte. Pentru a potoli gloata, Lăpuşneanul îl dă pradă pe Moţoc, marele vornic trădător, care este sfâşiat de mulţime. Capetele boierilor sunt aşezate de Lăpuşneanul într-o piramidă arătată doamnei Ruxanda ca „leac de frică”.
Deznodământul. Patru ani mai târziu, retras în cetatea Hotinului pentru a fi mai aproape de duşmanii de dincolo de graniţă, Lăpuşneanul se îmbolnăveşte grav şi cere să fie călugărit, lăsând ca succesor pe Bogdan, fiul său minor. Trezit din leşin, văzându-se în rasă călugărească, ameninţă că-i va ucide pe toţi. Îngrozită, doamna Ruxanda, la insistenţele boierilor Spancioc şi Stroici (întorşi în ţară să asiste la sfârşitul lui Lăpuşneanul), dar şi la sugestia mitropolitului Teofan, acceptă să-l otrăvească. Lăpuşneanul va muri în chinuri, sub ochii celor doi boieri.
Având în vedere că nuvela a fost scrisă şi publicată în plină perioadă paşoptistă, a cărei literatură se caracterizează prin autohtonism, militantism, coexistenţa curentelor, Alexandru Lăpuşneanul prezintă o compoziţie în care coexistă elemente aparţinând realismului (observaţia psihologică, obiectivitatea perspectivei narative), cu elemente romantice (procedeul antitezei, întoarcerea spre trecut, crearea unui personaj excepţional, preferinţa pentru scene tari şi răsturnări de situaţie) şi cu elemente clasice (echilibrul şi simetria părţilor, sobrietatea şi concizia stilului).
Rigoarea clasică a compoziţiei se manifestă în echilibrul părţilor, precedate de un moto care face trimitere la elementul esenţial al capitolului: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu ” pune în prim-plan personalitatea domnitorului, „Ai să dai samă, Doamnă” aduce în lumină imaginea domniţei Ruxanda, „Capul lui Moţoc vrem” evidenţiază două personaje, Moţoc şi mulţimea, „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu ” face revenirea la figura lui Lăpuşneanul.
Fiecare capitol conţine câte un episod narativ: întâlnirea lui Lăpuşneanul cu delegaţia de boieri, confruntarea doamnei Ruxanda cu una dintre văduvele boierilor ucişi de soţul său, măcelul de la ospăţ, moartea domnitorului.
Cel mai important dintre argumentele apartenenţei la romantism este, până la urmă, modul de realizare a personajului eponim, caracter excepţional pus în împrejurări excepţionale, asupra complexităţii căruia judecăţile critice diferă fundamental.
Pentru Nicolae Manolescu eroul e doar „sangvinar şi teatral demonic, fără complexitate”, de o „instinctualitate primară”, în timp ce Al. Piru vorbeşte despre „un artist al disimulaţiei, un personaj complex, nu o brută însetată de sânge.”
Ca personaj romantic, el este conturat în antiteză cu alte personaje (Moţoc, doamna Ruxanda), are caracter excesiv (fire violentă, temperament coleric la limita patologicului, tiran înzestrat cu plăcerea neroniană de a construi spectacole).
Dialogurile evidenţiază şi ele componenta romantică prin caracterul memorabil al replicilor sau retorismul discursurilor.
Adevărul istoric este urmărit în linii mari, iar uneori sacrificat din dorinţa scriitorului de a obţine un anumit efect artistic: fie că este vorba de asigurarea echilibrului compoziţional nuvelistic, de intensificarea tensiunii narative, fie de întărirea caracterului spectaculos al acţiunii, fie spre reliefarea personajelor sau din intenţia de a construi o naraţiune pilduitoare.
Pentru a evoca a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, Negruzzi se inspiră din Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche, de unde preia o parte dintre scenele-cheie ale acţiunii: solia boierească, pedepsirea celor 47 de boieri, boala şi călugărirea domnitorului pe patul de moarte.
Din aceeaşi sursă sunt preluate şi două replici memorabile: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”(în cronică: „De nu mă vor, eu îi voiu pe ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voi merge, ori cu voie, ori fără voie.”) şi „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu.” (în cronică: „Zic să fie zis că de să va scula va popi şi el pre mulţi.”)
Pentru scena uciderii boierilor, Negruzzi valorifică şi un pasaj din cronica lui Nicolae Costin.
Îndepărtându-se de realitatea istorică din dorinţa de a contura mai sugestiv conflictul dintre boieri şi domnitor, Negruzzi imaginează scene sau personaje inexistente în letopiseţe. Procedeul apare ca efect al contactului pe care Negruzzi l-a avut cu opera unor mari romantici evocatori ai trecutului ca: Walter Scott, Al. Dumas, Victor Hugo, Manzoni şi alţii.
Şi el inventează ca aceştia modificând destinul unor personaje (v.Moţoc), construind scene ca întâlnirea dintre doamna Ruxanda şi soţia unui boier ucis sau personaje ca Spancioc şi Stoici.
Există şi ficţiuni care răspund într-un mod mai profund ideii formulate de Llosa: „Ficţiunea nu este viaţa trăită, ci altă viaţă inventată cu materiale oferite de prima şi fără de care viaţa adevărată ar fi mai sordidă şi mai sărăcăcioasă decât este.” Sunt scrierile în care se realizează un salt calitativ (v. Llosa, Scrisori către un tânăr romancier) după un incipit construit realist. Este cazul nuvelei scrise de Mircea Eliade, La ţigănci. Scrisă în 1959, La ţigănci este nuvela care marchează începutul unei noi faze în creaţia literară a lui Mircea Eliade, fază care ilustrează prodigios concepţia camuflării sacrului în profan.
. Acum, fantasticul se naşte din ambiguitate, din deghizarea irealului în real, din “irecognoscibilitatea sacrului”. Există, altfel spus, o ordine secundă – ordinea irealului – care-o dublează pe cea aparentă şi logică a realului.
Nimic neobişnuit în atmosfera caniculară a unei zile de vară bucureştene ori în trecerea tramvaiului printr-un oraş toropit de căldură. Plonjarea în ficţiunea fantastică se face insesizabil, mai întâi, prin obsesiva invocare a colonelului Lawrence. El devine agent al neobişnuitului prin aportul cultural straniu. Pentru iniţiaţi, numele lui este sinonim parcursului iniţiatic, finalizat în recluziune şi în creaţie.
Aproape similar, un individ oarecare, Gavrilescu, sclavul rutinei cotidiene, dar cel puţin cu iluzii de curiozitate intelectuală, este atras într-o aventură menită a-i oferi acces la lumea sacrului. Comparativ cu viaţa lui obişnuită, împăţită între orele de pian şi casă, i se oferă, odată atras de răcoarea binefăcătoare a grădinii ţigăncilor, trăirea ineditului, a unei realităţi, declarativ dorite, (Personajul spune mereu că are suflet de artist.), dar nerecunoscute ca atare. În lumea ţigăncilor nu se uită pe sine cel obişnuit, fiind incapabil să-şi revele caracterul gratuit, festiv şi, implicit, sacru, al jocului. Dezamăgirea, uimirea ţigăncilor sunt neţărmurite. Ele nu mai pot deveni preotese ale unui ritual iniţiatic festiv. În ciuda acestei ratări, aventura personajului continuă în mod imprevizibil. Părăsirea unei lumi, pe care n-o înţelege – gradina ţigăncilor -, intrarea într-o lume , cândva familiară, acum năucitoare, devin momente ale unui traiect de existenţă, născător de incertitudini. Platitudinea de odinioară se retrage, iar personajul ştie, rămas prizonier al mentalului mundan, că va trebui să caute o explicaţie aducătoare de linişte.
Personaj şi cititor se regăsesc într-un timp şi într-un spaţiu imaginat, într-o aventură stranie prin care se poate regăsi timpul interior, durata pură.
Acest salt calitativ pe care-l face textul narativ conduce la părăsirea unei realităţi recognoscibile, capabile a crea imaginea mimesisului, şi se deschide spre o realitate bizară, care poate fascina lectorul, îmbogăţindu-i existenţa interioară şi, prin prelungire, pe cea exterioară.