Acasă / Materiale Bacalaureat / Limba si lit. romana / Floare albastra – Comentariu

Floare albastra – Comentariu

FLOARE ALBASTRĂ

                                                                                                                    de Mihai Eminescu

mihai-eminescu-floare-albastra-comentariu-rezumat-sintetizat
Floare Albastra

Poetul care a conferit accente europene romantismului românesc, prin formaţia sa culturală axată pe o foarte bună cunoaştere a literaturii şi filozofiei germane şi hinduse este Mihai Eminescu.

Natura şi iubirea, principalele repere tematice eminesciene, apar mai mult ca absenţă decât ca prezenţă materială imediată, fiind proiectate de obicei în vis şi reverie. Mai ales imaterialitatea femeii, în idile, este rezultatul unei asemenea proiecţii. Nu întâmplător registrul caracteristic liricii eminesciene este impregnat de melancolie.

Recuperarea stării de farmec şi a armoniei eului cu lumea se petrece în cadrul natural paradisiac al codrului, izvoarelor, lacului, stelelor, lunii şi al bolţii senine (Dorinţa, Floare albastră, Povestea teiului etc.). Cuplul de îndrăgostiţi reface astfel cuplul originar adamic dintr-o perspectivă a armoniei cosmice, din care nu lipseşte însă moartea. Este vorba de „moartea-somn echivalentă iubirii”(Ioana Em. Petrescu).

Floare albastră apare în “Convorbiri literare” în aprilie l873 şi se integrează în poezia erotică eminesciană .Ea depăşeşte însă tema dragostei, revelând condiţia omului de geniu.

Titlul poeziei, repetat cu nostalgie în ultimul vers, trimite la mitul romantic al florii albastre, întâlnit şi la alţi romantici (Novalis). Vladimir Streinu afirmă că floarea albastră este o expresie romantică pentru sentimentul infinitului în care romanticii îşi scăldau spiritul. Albastrul ar fi culoarea de fond a viziunii europene însoţite de sentimentul infinitului.

Floarea albastră exprimă la Eminescu, ca ideal de tinereţe, cea dintâi tentaţie a vieţii. Ea va fi reluată în toată creaţia eminesciană sub forma spectaculoasei oscilaţii între ideea de moarte şi cea de viaţă.

Floare albastră e construită chiar pe antiteza moarte – viaţă; dezumanizării prin sterpe meditaţii idealiste asupra morţii şi eternităţii i se opune contactul cu viaţa în forme temporale.

Din punct de vedere formal, incipitul este realizat pe baza unei replici dintr-o structură dialogată, desfăşurată pe parcursul întregului discurs liric.

Pronumele de persoana I nu mai marchează ca în alte poezii prezenţa eului liric exprimat subiectiv. Persoana I aparţine aici ei, iubitei, fetei, celeilalte instanţe dramatizate.

Compoziţia şi structura poemului urmăresc termenii antitezei moarte – viaţă. In prima secvenţă poetică alcătuită din trei strofe, spiritul superior este cufundat în sfera cunoaşterii absolute, sferă definită prin elementele genezei, ale culturii şi cunoaşterii.

Glasul iubitei îl avertizează însă: în sferele înalte, în depărtare nu se află fericirea.

Strofa a patra – secvenţa a doua – face legătura dintre cele două ipostazieri obiective ale adevăratului eu liric. Ea aparţine vocii masculine care mărturiseşte tentaţia cunoaşterii terestre. Ademenit de preaplinul pasional al fetei, spiritul superior acceptă lecţia de iniţiere în fascinanta dragoste. Tonul masculin este îngăduitor, sentimentul este de înţelegere, de interiorizare a râsului şi a tăcerii.

Verbele la perfect simplu, persoana a III-a, fixează povesea în interiorul unei amintiri.

Verbele la perfect compus, persoana I, conferă caracterul de meditaţie integrând încă o dată “povestea ” într-o ramă, în cadrul altei poveşti, a bărbatului, construind un monolog liric ce accentuează superioritatea preocupărilor şi gândirii sale.

Urmează egloga propriu-zisă – secvenţa a treia – (idilă cu dialog); spiritul superior încearcă prin imaginea femeii să iasă din lumea contingenţelor şi să intuiască fericirea paradisiacă.

Invitaţia la iubire terestră aparţine vocii feminine care, vicleană şi şăgalnică, promite o lume plină de bucurii şi împlinire.

Provocarea inocentă pe care o lansează ea este un act de seducţie; proiectul ei este de o mare fascinaţie, purtând în el toate atuurile: natura este paradisiacă, iubita dispreţuitoare de convenţii, iar dragostea este totală.

Scenariul erotic tipic eminescian prevede evadarea în paradisul silvestru, codrul eminescian fiind “de veci” , o metaforă a eternităţii.

Cadrul idilei are elemente esenţiale: codrul cu verdeaţă, izvoarele care plâng în vale, stânca ce stă să se prăvale în prăpastia măreaţă. Cuplul se află lângă balta cea senină şi sub trestia cea lină.

Verbele la viitor popular construiesc proiecţia ideală a împlinirii iubirii ţinând cont de imposibilitatea realizării ei imediate şi sugerează dorinţa ei de permanentizare a acestei stări.

Strofa finală a idilei propriu-zise nu anunţă prin nimic dispariţia iubitei, păstrând tonul şăgalnic. Strofa recuperează vocea poetului care apare aici într-o postură statuară şi hieratică, a celui câştigat definitiv pentru lumea gândirii şi pierdut pentru cea efemeră, a trăirilor imediate.

La nivel grafic, punctele de suspensie marchează finalul poveştii, încheierea secvenţei narative. Visul euforic se sfârşeşte. Repetiţiile, epitetele, exclamaţiile retorice punctează regretul pentru iubirea pierdută, caracterul irevocabil fiind marcat prin verbele la perfect compus.

Ultima strofă transformă poezia într-o meditaţie asupra condiţiei umane, asupra trecerii timpului. Deşi poetul consimte la dulcea chemare a iubitei de a se retrage din lumea inumană a stelelor, a norilor şi a cerurilor înalte, deşi s-a umanizat prin iubire, “totuşi este trist în lume”, iubirea însăşi fiind trecătoare. Versul final instaurează un dezechilibru dramatic între luminozitatea scenariului imaginat, menit a transfigura realul şi concluzia dureroasă privitoare la acelaşi real.

La nivel stilistic, Floare albastră se diferenţiază de poeziile primei etape a creaţiei eminesciene printr-o selecţie mai strictă a figurilor de stil către o mai mare limpezime a ideii şi a expresiei. Enumerarea şi descripţia, comparaţia (“dulci ca florile ascunse”, “ca un stâlp eu stam în lună”) ,alături de novalisiana floare albastră fac parte din arsenalul stilistic prin care se alcătuiesc imaginile şi ideile poeziei.

Cadrul limitat şi echilibrat al idilei este compus din noţiuni exprimate prin substantive (singure sau în construcţii specifice): “codrul cu verdeaţă”, “izvoare”, “prăpastia măreaţă”, “ochi de pădure”, “balta cea senină”, “trestia cea lină”, “foi de mure”, “cărare”, “bolţi de frunze”, “sat”, “vale”, “al porţii prag”. Sunt cuvinte care aparţin în majoritate fondului principal lexical, de o mare concreteţe accentuată adeseori prin determinări substantivale sau adjectivale care devin epitete sugestive, ornante, pentru a picta o natură paradisiacă.

Epitetele sunt generale, cuminţi, fără putere de individualizare. Mijloacele verbale sugerează starea de graţie a fetei; psihologia ei agresivă şi inocentă, volubilitatea ei seducătoare se înfăţişează în haina oralităţii populare, cu unele accente regionale: “încalte”, “nu căta”, “vom şede”, “voi cerca”. Toate acestea conferă poeziei naturaleţea exprimării şi limpezimea ideilor.

Adverbul concesiv ”totuşi” din ultimul vers aruncă asupra textului vălul unei tristeţi imanente condiţiei umane, semnificaţia întregului poem pivotând în jurul acestui cuvânt.

Versificaţia poeziei este trohaică în spiritul metricii populare, ceea ce înseamnă că accentul produce un ton coborâtor, de alintare, dar şi de tânguire.

Versurile sunt scurte şi uniforme, aproape toate au opt silabe. Rima, cu rare asonanţe, este îmbrăţişată, ceea ce conferă versurilor din mijloc o sonoritate melodioasă, înaltă şi alungită prin aliteraţie.

loading...

Despre Andrei Staicu

Pasionat de fotografie, de lucruri care-mi plac si de paradoxuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *