CuvantulTinerilor
LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA
de Nichita Stănescu
Neomodernismul este o orientare care isi face simtita prezenta in perioada ’60-’70, dupa ”obsedantul deceniu” in care literatura, ideologizata politic, fusese practic anulata ca forma de manifestare a spiritului uman. Deceniul al saptelea este o perioada a redescoperirii sentimentelor si a emotiei estetice, a renasterii sentimentelor. Poezia devine lirism pur, resusciteaza puterea metaforei, dezvaluie din nou profunzimile fiintei si marile intrebari ale acesteia.
Primul volum al lui Nichita Stanescu, ”Sensul iubirii”, este situat sub semnul redescoperirii lirismului.
In cel de-al doilea volum, viziunea asupra lumii este ”O viziune a sentimentelor”(sintagma – titlu).”Leoaică tânără, iubirea” face parte din acest volum si cumuleaza o serie de trasaturi ale neomodernismului: asumarea perspectivei profund subiective a eului, preocuparea pentru recuperarea lumii prin sentimente, limbaj metaforic.
Tema este iubirea ca permanentă “întâmplare a fiinţei”.
Încă din titlul poeziei, se stabileşte echivalenţa leoaică-iubire, sugerând astfel o serie de sensuri latente ale sentimentului: frumuseţea, forţa, agresivitatea, agilitatea.
Compoziţional, poezia se alcătuieşte din trei secvenţe, evidenţiate prin strofele inegale ca întindere.
Prima secvenţă înregistrează clipa revelării iubirii.
Poetul surprinde chiar momentul îndrăgostirii propriu-zise, dar într-un mod complet antiromantic, sub forma unei impresii culese din universul cinegetic.
Sentimentul se obiectivează, are existenţă autonomă, este exterior şi, deci, independent de voinţa eului. Întâlnirea cu sentimentul (“leoaica”) este un act de agresiune asupra identităţii (“faţa”).
Neputinţa “prăzii” de a se sustrage vânătorii vine din viclenia şi forţa iubirii-leoaice care “pândise-n încordare/ mai demult”.
Precizarea temporală “azi” ne plasează în prezentul revelaţiei care devine deja ireversibil – verbele toate fiind la timpuri ale acţiunii încheiate – perfect compus (“m-a muşcat”) şi mai mult ca perfect (“mă pândise”).
Violenţa revelaţiei este sugerată cu ajutorul imaginii colţilor albi şi a rănirii, imagine intensificată de repetarea obsesivă a substantivului “faţă”.
A doua unitate strofică are un evident caracter cosmogonic – crearea lumii încă o dată de la început, sub influenţa dinamizatoare a iubirii. Impresionează aici ideea de mişcare concentrică, figură a perfecţiunii suficiente sieşi: “se făcu un cerc de-a dura,/ când mai larg, când mai aproape”. Iubirea generează un univers pulsatoriu şi în expansiune. Ea produce ieşirea eului din sine prin simţurile aparent autonome spre înalt, spre cunoaştere superioară: “şi privirea-n sus ţâşni/ curcubeu tăiat în două/ şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii.”.
Mişcarea ascendentă a sufletului ce a descoperit dragostea este sugerată prin motivul privirii şi prin cel al auzului, care deschid spre infinit marginile fiinţei. Metafora curcubeului tăiat în două ce izvorăşte dinlăuntrul făpturii iluminate de iubire propune o viziune neobişnuită asupra lumii parcă lipsite de forme, culori şi de sunete proprii. Dragostea spiritualizează fiinţa, îngăduindu-i accesul într-un spaţiu sacru, în care se nasc formele diverse ale lumii, şi izvorăşte cântecul înalt al ciocârliei. Iubirea devine astfel cântec înalt, odă a bucuriei, celebrând soarele, lumina, căldura, viaţa.
Eul rostitor se situează în centrul acestui univers pulsatoriu, ca punct fix mai întâi, ca prezenţă demiurgică („în jurul meu”) şi ca axis mundi mai apoi.
Schimbarea de “geografie” a eului este creionată în ultima unitate strofică. Reliefurile fiinţei sunt “sprânceana”, “tâmpla”, “bărbia” pe care eul nu le mai recunoaşte pentru că, prin devorare, leoaia-iubire ia locul eului. Lumea cea nouă, în care stăpâneşte, asemenea unei regine atotputernice, iubirea, este “un deşert în strălucire” (sugestie a fascinaţiei, a stării hipnotice a “prăzii”). El primeşte cu suavă sensibilitate, în stare de perplexitate (“alene”) “mişcările viclene” ale sentimentului obiectivat.
De la precizia temporală din prima strofă (“azi”) se trece la “dulcea” indeterminare a acestei lumi noi în care timpul este cu superbie abolit: “Înc-o vreme,/ şi-ncă-o vreme.”
Acest ultim vers, construit prin repetiţia lăsată deschisă, poate fi interpretat diferit, ca nostalgie a eternităţii ce nu poate fi cucerită nici prin iubire sau, dimpotrivă, ca veşnic adaos la durata limitată hărăzită omului, ca timp rostitor,întemeind lumi şi cântec.
Poezia se încheie astfel rotund, prin revenirea la prezenţele iniţiale, omul şi erosul.
Aşadar, iubirea, ca stare de graţie a fiinţei, se identifică unui simbol complex, care reuneşte sensul seducţiei (“cu mişcările viclene”), pe cel al agresivităţii, dar şi ipostaza regăsirii în altă fiinţă (devorarea).
Metafora este principalul instrument de configurare a viziunii subiective originale asupra trairii interioare.Evolutia sentimentului este redata ludic, printr-un joc al concretizarii abstractiunilor la care contribuie imaginile insolite, asocierile neasteptate.
Expresia poetica, desi nu este inca ermetica, este novatoare si surprinzatoare contribuind uneori la ambiguizarea sensurilor.
Alternarea structurilor prozodice clasice (rima pereche în secvenţa a doua şi, parţial, a treia – unde e dublată de rima îmbrăţişată) cu versul alb (dominant în prima strofă) este un suport formal sugestiv pentru ideatica poeziei, vorbind prin vremi despre iubirea care pune ordine şi aduce armonie în univers.
VERSURI:
Leoaică tânără, iubirea
Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…
