Caracterizarea lui Nae Cațavencu – O scrisoare pierduta

În comedia lui Caragiale, O scrisoare pierdută, Nae Caţavencu deţine o poziţie centrală. El foloseşte ca armă politică o “scrisorică de amor” trimisă de către prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu, doamnei Zoe Trahanache, soţia “venerabilului” Zaharia Trahanache, “prezident” al multor “comitete şi comiţii”.

Statutul social şi relaţia cu celelalte personaje sunt stabilite de către autor în lista de persoane. Caţavencu se situează după ultimul membru al primei partide – Iordache Brânzovenescu – şi deschide, prin titulatura sa impresionantă, contrapartida: “avocat, director – proprietar al ziarului  «Răcnetul Carpaţilor», prezident-fondator al Societăţii enciclopedice-cooperative «Aurora economică română»”.

Prezentarea sa are pompa ridicolă a personajului şi sugerează un caracter ambiţios, o fire violentă, trăsătură fixată şi de numele ziarului pe care-l conduce: “Răcnetul Carpaţilor”.

Oportunist şi imoral, când se află în posesia scrisorii, Caţavencu nu se adresează direct celor vizaţi. Alege căi colaterale, îl cheamă pe Zaharia Trahanache, încercând să-l prindă în propriul joc politic, trece de la flatare la atac violent când tehnica sa se dovedeşte ineficientă.

Sigur pe sine atâta timp cât se ştie în posesia scrisorii, Caţavencu este intransigent, neacceptând jumătăţi de măsură. Când arma şantajului dispare, Caţavencu devine umil, acceptând cu smerenie propunerile coanei Joiţica, fiind la fel de combativ ca înainte în faţa celorlalţi. Lipsa de principii, ipocrizia, inconsecvenţa devin, în acest caz, evidente.

Posesor al tehnicii disimulării, Caţavencu face risipă de gesturi, de expresii pentru a-şi impresiona auditoriul. Este revelatoare scena V din actul al III-lea, când Caţavencu pune în funcţiune întregul arsenal de captare a bunăvoinţei ascultătorilor, trecând de la emoţie, glas tremurat, plâns cu hohote la ton brusc, vioi şi lătrător. Tehnica discursului său prevede pauze menite să crească tensiunea şi să dea timp ascultătorilor să-l aplaude. Este cel mai important moment pentru definirea personajului ca demagog care declară că se gândeşte “ca orice român”, “ca orice fiu al ţării sale” la “ţărişoara” lui, la “fericirea ei”, la “progresul ei”.

“Aforismul” atribuit în mod eronat lui Gambetta – “Scopul scuză mijloacele” îi devine deviză. Desfăşurând în faţa celorlalţi un amplu discurs plin de nonsensuri (“Aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră.”), de fraze patriotarde, inadecvat uneori ascultătorilor (scena cu Ghiţă Pristanda), Caţavencu este un demagog hotărât să parvină cu orice preţ.

Caracterizării prin fapte, prin limbaj, prin menţiunile autorului din lista de persoane şi din discursul personajului, caracterizării prin atitudinea faţă de celelalte personaje i se adaugă caracterizarea directă de către alte personaje.

Pentru Zoe, Caţavencu este “un mişel” căruia îi acordă iertarea când nu mai este şantajată.

Lui Tipătescu îi apare “mizerabil”, “infam”, “canalie”, “impertinent”.

Pentru Trahanache e “un mişel”, pentru Farfuridi – “nifilist”, pentru Brânzovenescu “moftolog”, iar pentru Pristanda “mare pişicher”(cu o notă admirativă).

Caţavencu însuşi completează portretul. Se autocaracterizează inteligent, este încântat de sine, îşi declamă superioritatea, forţa de a-i stăpâni pe ceilalţi.

Numele personajului duce cu gândul la “caţă”, persoană ce se pierde într-o avalanşă de vorbe goale din care nu lipseşte maliţiozitatea.

În concluzie, lipsa de principii, fanfaronada, violenţa lexicală şi comportamentală, încântarea de sine, dispreţul pentru ceilalţi, dar şi capacitatea de a se umili, energia, incultura sunt trăsături care fac din Nae Caţavencu un personaj memorabil.