Baltagul de Mihail Sadoveanu

ROMAN TRADIŢIONAL

Scris în 1930, Baltagul a fost considerat de critica literară cea mai concentrată dintre operele sadoveniene.

I.   Preliminarii

Mihail Sadoveanu, unul dintre marii prozatori români ai sec. al-XX-lea este, alături de Liviu Rebreanu, ctitor al romanului românesc modern. Temele esenţiale ale creaţiei sadoveniene sunt: istoria (Fratii Jderi, Creanga de aur), viaţa satului românesc (Baltagul), condiţia umană (Haia Sanis, Apa morţilor) 

II Formula romanescă. De-a lungul timpului, „Baltagul” a fost interpretat de critica românească ca fiind un roman monografic, ca un roman iniţiatic prin formarea şi maturizarea lui Gheorghiţă, ca un roman mitic, prin prelucrarea motivelor mioritice şi a miturilor universale, şi ca un roman poliţist prin întreaga acţiune de urmărire şi pedepsire a criminalilor.

III. Titlul este simbolic, deoarece în mitologia autentică baltagul reprezintă instrumentul legii nescrise, legii morale, fiind arma magică şi simbolică destinată să îndeplinească dreptatea. În basmele populare ea este furată de zmei şi redobândită de personajul pozitiv. Principala particularitate a baltagului este că, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge.

IV.Tema romanului are valoare universală: căutarea şi cunoaşterea adevărului.

ROMAN TRADIŢIONAL

Prin tematica rurală, , prin aspectul său monografic,  prin cronologia faptelor şi desfăşurarea logică a evenimentelor romanul lui Sadoveanu aparţine formulei romanului tradiţional. Tot de tip tradiţional sunt caracterizarea personajelor, focalizarea zero, omniscienţa, obiectivitatea, structurarea subiectului pe momente.

            SUBIECTUL

Partea întâi cuprinde capitolele I-VI marcând expoziţiunea şi reunind elementele intrigii.

Acţiunea este plasată într-un sat din munţii Moldovei- Măgura Tarcăului. Romanul se deschide cu imaginea Vitoriei Lipan care îşi aminteşte o poveste pe care soţul ei, Nechifor, o spunea de multe ori “la cumetrii şi nunţi” şi care afirma că Dumnezeu muntenilor le-a dăruit inimă uşoară şi femei frumoase şi iubitoare, chiar dacă ei au o viaţă grea.

Vitoria e îngrijorată. Soţul ei, plecat la Dorna să cumpere oi, nu se mai întorsese. Neliniştită, femeia îşi cheamă fiul de la stână, roagă preotul să-I facă o slujbă pentru Nechifor, se duce la vrăjitoarea satului ca să-i ghicească. Pune rânduială în gospodărie şi se pregăteşte pentru drum. Îi face fiului său Gheorghiţă un baltag pe care i-l sfinţeşte părintele Daniil Milieş, iar pe fiica sa Minodora o duce la mănăstirea Văratic pentru a fi în siguranţă.

Plecând la drum, Vitoria e încredinţată că soţul ei a pierit. Convingerea ei izvorăşte din intuiţie şi e accentuată de semne rău prevestitoare.

Partea a doua a romanului este alcătuită din capitolele VII-XIII şi constituie desfăşurarea acţiunii. Vitoria hotărăşte să se îndrepte spre Dorna, acolo unde Nechifor plecase să cumpere oi. Ea e însoţită de negustorul David din Călugăreni şi de fiul ei Gheorghiţă. Trec Bistriţa şi fac popas de seară la Bicaz. Aici află de trecerea lui Nechifor Lipan.

Şi la Farcaşa află de trecerea lui Nechifor de la moş Pricop. La Borca întâlnesc o cumetrie, iar la Cruci o nuntă.

La Vatra Dornei află că în noiembrie trecut Nechifor a cumpărat trei sute de oi din care a vândut apoi unor gospodari. Din acest moment, în memoria oamenilor apar trei ciobani, unul având un semn distinctiv: buza de iepure – semn malefic.

De-acum, Vitoria şi Gheorghiţă refac drumul celor trei, a căror prezenţă e semnalată la Broşteni, la Borca şi apoi la Sabasa. Cei doi ajung la Suha unde află de la hangiul Iorgu Vasiliu că, în preajma zilei Sfinţilor Mihail şi Gavril au trecut doi ciobani cu turma lor. Femeia e sigură că între cei doi nu se află soţul ei. De altfel, hangiul îşi aminteşte numele lor: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Munteanca începe căutarea rămăşiţelor lui Nechifor. Între timp, găseşte câinele Lupu, pripăşit în curtea unui gospodar din Sabasa. Conducându-se după semne şi după comportamentul câinelui, Vitoria descoperă în râpa de la Crucea Talienilor osemintele lui Nechifor. Ţeasta îi era spartă de baltag.

Partea a treia este constituită din capitolele XIV-XVI şi cuprinde punctul culminant şi deznodământul.Vitoria îndeplineşte ritualul creştinesc al înmormântării lăsând, aparent, în seama autorităţilor găsirea vinovaţilor. La praznic însă, Vitoria reface, în auzul celor prezenţi, momentele crimei. Calistrat Bogza se repede asupra lui Gheorghiţă. Lovit cu baltagul de băiat şi atacat de câine, el îşi mărturiseşte vina înainte de a muri. Ilie Cuţui îşi recunoaşte complicitatea la crimă. Înfăptuind justiţia, femeia se poate întoarce la viaţa ei anterioară.

            DUBLA STRUCTURĂ A ROMANULUI

S-a remarcat dubla structură a romanului :

1. aspectul realist – reconstituirea monografică a lumii păstoreşti;
2. aspectul mitic – sensul ritual al gesturilor personajelor.

 

1. Nicolae Manolescu, în Arca lui Noe, observă că Sadoveanu a restrâns în Baltagul descrierea, dezvoltând acţiunea, a zugrăvit caractere puternice, variate sau pitoreşti, a înfăţişat meticulos satul de munteni, fără urmă de poezie în raporturile dintre oameni, în obiceiuri şi moravuri. În ceea ce priveşte naraţiunea, Manolescu sesizează cât de substanţial epic este romanul în totul, cu o acţiune densă, rapidă, palpitantă, fără ocolişuri lirice, fără golurile pe care firea contemplativă a lui Sadoveanu le lasă de obicei în ţesătura narativă, fără sentimentalitate în faptul că aşază în centru o femeie inteligentă şi calculată, care acţionează de la prima la ultima pagină, şi a cărei justiţie nu se bazează pe sentiment, ci pe interesul economic.

Raportarea romanului la baladă îl face pe critic să sublinieze că Sadoveanu sacrifică marele ritm al transhumanţei pentru un fapt divers, pentru un accident, că demitizează situaţia originară, privind dintr-un unghi poetic evenimentul ritual.

Naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei.

Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin repere ca „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie”.

Cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiţă, pe urmele lui Nechifor, este transcris de pe hartă.

 

2. Orizontul mitic include în Baltagul modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea om-natură şi mitul marii treceri.

Căutarea constituie axul romanului şi se asociază cu motivul labirintului. Parcurgerea drumului are diferite semnificaţii. Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce transpune într-o dublă aventură: a cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rol educativ, de maturizare (bildungsroman). Nechifor, personaj episodic, prezentat indirect, aparţine planului mitic. Căutându-l, Vitoria parcurge simultan două lumi: spaţiul real, concret, comercial,dar şi o lume de semne, al căror sens ea ştie să-l descifreze.

Parcurgerea labirintului este o încercare esenţială pentru orice erou, fiind chiar proba de renaştere şi regenerare morală. Motivul labirintului se concretizează la nivelul acţiunii (căutarea şi diferitele popasuri), dar este semnificativ şi la nivelul titlului. Baltagul (topor cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar, reparator. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labrysul, securea dublă cu care a fost omorât minotaurul, monstrul mitic. Chiar numele protagoniştilor ar avea semnificaţii simbolice, desemnând victoria dreptăţii (numele lui Nechifor ar veni de la Nike-phoros – purtător de victorie, fiind astfel dubletul numelui feminin).

Romanul Baltagul aparţine realismului mitic, prin faptul că se pot recunoaşte aici cel puţin trei mituri fundamentale: mitul mioritic, la care autorul face trimitere directă prin motto, mitul egiptean al lui Isis şi Osiris, dar şi mitul lui Ulise.

Eroina principală, Vitoria Lipan, este cea care dă sensul întregului roman.

De remarcat este diversitatea procedeelor de caracterizare: direct, prin descriere; prin părerea celorlalte personaje sau, indirect prin fapte, prin atitudine, prin relaţia cu celelalte personaje sau prin felul de a vorbi.

În expoziţiune, autorul relizează o schiţă de portret a personajului care cucereşte prin frumuseţea fizică: „Femeia nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii ei luceau ca-ntr-o ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfirate în cârligaşe”.

Portretul moral este al unui personaj reprezentativ pentru lumea operei sadoveniene, o ipostază a omului din ţinuturile de munte. Este o femeie neştiutoare de carte, dar înzestrată cu o inteligenţă nativă deosebită.

Sugestiv este şi numele ei: Vitoria, formă populară de la „victorie”, căci femeia a reuşit în ceea ce şi-a propus, adică triumful iubirii asupra răului ce domină oamenii.

Vitoria Lipan este un personaj complex şi, de aceea, părerile referitoare la ea sunt diverse, numele ei fiind asociat celui al lui Hamlet – „un Hamlet feminin”, G. Călinescu sau al Antigonei, eroina lui Sofocle. Alteori este socotită „un suflet tenace şi aspru”, un „aspru caracter, de o voinţă sălbatică, aproape neomenească” (Perpessicius), sau „nereligioasă, vicleană şi rea” (N Manolescu).

Arta literară.

Asemenea lui Ion Creangă, Sadoveanu creează impresia că nu scrie, ci povesteşte. Oralitatea şi conciziunea stilului îşi au izvorul în literatura populară.

Naraţiunea este la persoana a III-a, iar naratorul neutru, omniscient şi omniprezent povesteşte

într-un mod care creează impresia unei adevărate anchete politiste.

Roman cu o structură baladească, opera realizează o tulburatoare împletire între cotidian şi mitic, între datele concret istorice şi proiecţia lor.

Textul Baltagului se caracterizează prin economie de mijloace, dar cu un vocabular de o bogăţie şi o varietate uluitoare, în special de sorginte popular moldovenească.