Acasă / Didactic / Latinitate si Dacism | Referat

Latinitate si Dacism | Referat

Latinitate şi Dacism

>>descarca<<

I. Etnogeneza

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental in istoria noastră naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane in condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est european.

Teritoriul pe care a avut loc acest proces complex rămâne, „problema cea mai grea din istoria limbii române” după părerealui Ov. Densusianu. În principiu, discuţia rămâne înca deschisă, dar până acum cele trei teorii despre geneza etnolingvistică românescă sunt:

  1. Teoria originii nord si sud dunărene – Susţinută de istorici şi de filologi: nicolae iorgaPuşcariu, Al. Rosetti şi confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice. Această teorie afirmă că procesul de etnogeneză a poporului român şi a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul şi la sudul Dunării: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară şi Moesia Superioară iar Dunărea a fost un hotar administrativ, politic şi strategic ce a permis mobilitatea populaţiei si a favorizat menţinerea caracterului unitar al limbii române.
  1. Dimitrie CantemirTeoria originii nord-dunărene – Avansată de personalităţi ilustre ale culturii româneşti vechi şi moderne: Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu. Această teză nu a beneficiat de demonstraţii ştiintifice convingătoare şi de aceea are numai valoare istorică.
  2. Teoriile originii sud-dunărene – a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai ales de autori străini. Ei susţineau că formarea poporului român şi a limbii române la sudul Dunârii a avut loc ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană. Fr. J. Sulzer spunea că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor şi incă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi aborigeni, ci ca un popor care a venit aici in timpuri mai târzii” sau că „valahii au luat fiinţă in Moesia, Tracia şi in regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”.

Robert RoesslerÎn secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea românilor la nordul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat următor”. În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă după 106, insă anumite dovezi găsite (1000 de localităţi, inscripţii din alte provincii romane ce atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă)  dovedesc faptul că dacii nu dispăruseră după anul 106 ci şi-au continuat existenţa în acelaşi teritoriu.

II. Originea Limbii române

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Mulţi specialişti consideră că limba română provine din limba latină a romanităţii, latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale (italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna), altele au rămas limbi regionale (catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în Elveţia) sau au dispărut (dalmata).

Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română: “este limba latină vorbită neîntrerupt in partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară si Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”.

În timp, limbile s-au modificat, iar atunci când s-au acumulat multe transformări (fonetice, gramaticale şi lexicale), astfel încât varianta de origine nouă nu mai e înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Transformările sunt un fenomen continuu şi gradual şi nu e uşor să fixăm praguri dar se consideră că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea, iar pentru română, s-au propus mai multe date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele VI – VII sau VIII – IX.

Limba română a menţinut structura limbii latine, în structura gramaticală română s-au conservat din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în vorbire.

Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului (limba vorbită de populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace (indoeuropeană), din care nu s-au consemnat cuvinte în scris.

In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub numele de „limba română comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”, ”straromână”. Această limbă nu este nici atestata, nici cunoscuta documentar şi refacută de filologi prin studii comparative. Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în jurul poporului vorbitor de limba română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară diferite dialecte precum:

  • Daco-român
  • Aromân
  • Istroromân
  • Meglenoromân

III. Influenţe

  1. Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă şi încep din secolul al VI-lea odată cu migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-a exercitat pe cale populară –  prin contacte cu populaţii slave, dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în Ţările Române. Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal, esenţiale până astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă.
  2. Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul fundamental – gând, oraş, fel, etc.
  3. Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund direct (arvună, catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale) sau mai târziu, până în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave (busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, hârtie, livadă ).
  4. In secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din turcă. Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică măsură în secolele ulterioare este cel legat de administraţie, de ceremoniile şi divertismentele curţii: liliac, lalea, acadea, cafea, geam, cazan, saltea.

După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin unificare şi modernizare.

Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în câteva etape (în 1828 Ion alfabetul chirilicHeliade Rădulescu simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se adapta pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de tranziţie în care literele latine înlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele oficiale din timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova ).

În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi masive din limbile romanice (în primul rând din franceză, dar şi din italiană) şi din latină (Împrumuturi din franceză: şampanie, restaurant, birocraţie, abajur, abandon, caiet, etc.)

Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana (mai ales în Transilvania) şi rusa (la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, în Moldova şi Ţara Românească).

Împrumuturi din germană: şurub, şniţel, bilaz, cartof, pantof, şnur, halbă.

IV. Scrisul şi tipăriturile

În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii – a fost, în secolele al XIII-lea – al XV-lea, slavona, folosită în scris în texte religioase, în hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat texte redactate în slavonă pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea (cel mai vechi act păstrat datează din 1374). În unele dintre aceste texte apar cuvinte româneşti ( nume de familie, porecle, toponime –Arbure, Bălaur cel logofăt, Roman Blândul etc. ). În Transilvania, devenită parte a regatului maghiar, catolic, limba de cultură a fost – din secolul al XII-lea – latina (medievală), păstrată în inscripţii şi documente. Limba serviciului religios ortodox era însă tot slavona.

Primul text scris in limba română cu o atestare certă este o scrisoarprimul-scris-in-limba-romana-neacsujpge de la 1521, a lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi înainte, dar textele nu s-au păstrat. Prin textele scrise s-a construit treptat limba română literară, varianta cultă a limbii române. Pe teritoriul nostru primele carţi tipărite aparţin diaconului Coressi si ucenicilor, iar prima traducere integral a bibliei este realizată de Şerban şi Radu Greceanu şi cunoscută sub numele de “Biblia de la Bucureşti” .

V. Latinitatea şi dacismul

Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit de-alungul secolelor de oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta romana, fie pe cea dacica, fie interacţiunea lor. Astfel, pe temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice şi al disputelor privitoare la originea poporului român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte şi două curente de idei, Latinitatea şi dacismul

  1. Latinitatea limbii române

Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă.

Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 / 275. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar consecinţele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.

Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam.Ideea latinităţii, concept imperativ de afirmare a identităţii etnice îndeosebi în Transilvania, dar receptat şi ca o firească necesitate de cunoaştere a originilor, de legitimare a unui popor în faţa istoriei, a avut un timp îndelungat de cristalizare şi de consolidare, începând cu marii cronicari şi cărturari din secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir şi atingând un punct de apogeu în epoca Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).

Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea teoriei imigraţioniste, a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin – ei promovează şi evidente exagerări – originea pur romană a poporului român şi a limbii, cu urmări în tendinţele de purificare a limbii de elementele nelatine, perpetuate până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

Opinii ce susţin latinitatea limbii

Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a românilor din cele trei ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba latină la Bruxelles şiterminată in 1536.

El afirmă că: „Valahii sunt creştini, numai că, urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante. […] Moldovenii au aceaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin imbrăcăminte. […] Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copiii din Roma.

latinitate si dacismÎn cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii materne ii revine lui Grigore Ureche (1590-1647). El a fost primul cronicar moldovean de seamă, care a demonstrat latinitatea limbii române, într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme şi intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”.El spunea ca:

„de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.

Pentru a convinge cititorii deacest adevăr el accentuează unele paralelisme lexicale latin-romane: „De la ramleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina; părinte, pater; al nostru, noster si altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti pre ămaruntul, toate cuvintele le-am inţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei).

Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin înlucrările lor sorgintea latină a limbii române.

În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul MironMiron Costin Costin realizează o sinteză a schemei structurii limbii române: „Unde trebuiasă fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnezeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”.

Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşiilor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sînt ulăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă numele romanilor.”

Au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi scrierea etimologică: Samuil Micu şi Gheorghe Şincăi. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor, conchide că acest lucru reiese din patru elemente:  „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”

Gheorghe SincaiAsemenea lui SamuilMicu, Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”, încearcă să dovedească orginea romană a poporului român: „Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche… s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii precarii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (…)”.

ÎDimitrie Cantemirn cultura noastră, Dimitrie Cantemir, este unul dintre cei mai erudiţi umanişti.Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat ocivilizaţie şi o cultură clasică”.

„Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor este ultima operă a lui Dimitrie Cantemir, ce infaţişează concepţia savantului asupra formării poporului român şi a limbii române, tratând, cu o documentare extrem de bogată, de peste 150 de izvoare, originile poporului român şi evoluţia sa până la al doilea descălecat, momentul întemeierii celor două ţări române, Muntenia şi Moldova.

Stolnicul Constantin Cantacuzino,  în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte, deasemenea, despre originea românilor, susţinând ca aceştia sunt descendenţii romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romana la nordul Dunării:

„Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iarănoi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă sătrag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvoît şi cură”.

Evocarea romantică a înfruntării dintre daci şi romani; Momentul zero al etnogenezei

Mihai EminescuPentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate de universul său poetic: cosmogonia şi sociogeneza, creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii umane. Dacia este, în poezia lui Eminescu, imaginea ideală a statului arhaic, generator de sacralitate. Mai toată poezia eminesciană de inspiraţie istorică se află în genere în amplul poem din 1872 ,,Memento mori”. În ,,Memento mori” evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria şi cu filosoficul.Şi el susţine ideea latinităţii: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toateuscăturile.

  1. Dacismul

Unde este istoria noastră, istoria pierdută? Chiar am fost un popor mic şi neînsemnat? Nu, cu siguranta. Să ne amintim că suntem singurii care nu am atacat vreodată un alt popor, că pentru noi a fost o datorie sfântă să neapărăm pământul pe care Zeii ni l-au dăruit. Noi ne-am născut aici, şi aici vom muri. Să ne amintim de strămoşii noştri Pelasgi, despre care istoria oficială nu ne mai învaţă nimic, de Traci şi mai apoi de Daci şi de Valahi. Indiferent de numele ce ni l-am dat sau care ni s-a dat, suntem aceiaşi. Să nu uităm să fim mândrii de trecutul nostru, de spiritul nostru ce e mai presus de trupurile trecătoare.

Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea, şi caracterizat prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească.

Opinii ce susţin dacismul

În multe din poeziile sale, G. Coşbuc a evocat trecutul glorios al poporului nostru din cele mai vechi timpuri si până în zilele lui. El vede istoria ca o luptă neîncetată pentru libertate socială şi naţională.Simboluri umane ale acestei lupte sunt Decebal, legendarul Gelu,Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu (,,Decebal către popor”, ,,Moartea luiGelu”, ,,Paşa Hassan”, ,,Oştenii lui Tudor”).

În ,,Decebal către popor”, regele formulează cunoscuta maximă atribuită dacilor: „E rău destul că ne-am născut”, numai pentru a sublinia că viaţa în stare de robie ar mări chinul: „Mai vrem şi-al doilea rău?”. De aceea, Decebal, cheamă intreg poporul dac la luptă împotriva cotropitorilor romani. Lupta inseamnă jertfă, moarte demnă.

„Din zei de-am fi scoborâtori

C-o moarte tot sîntem datori

Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş ingîrbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câne-nlănţuit.”
„Eu nu mai am nimic de spus
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lânga noi!”

Mircea Eliade

mircea eliadeAutor a 30 de volume stiințifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articoleși recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.

În lucrarea ,,De la Zalmoxis la Gengis Han” („De la Zalmoxis laGenghis Han”)-1910, autorul a evidenţiat rolul tradiţiilor religioase populare ,,într-o istorie cu adevărat universală a religiilor”(M. Eliade).

În lucrare sunt discutate originile religioase ale numelui etnic al dacilor, vânătoarea rituală şi întemeierea Moldovei, mitologia morţii din ,,Mioriţa”,Cultul lui Zalmoxis.

Vasile Pârvan

A fost istoric, arheolog, epigrafist şi eseist român ce s-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie şi istoria civilizaţiei greco-romane. În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, iar pe baza rezultatelor parţiale ale săpăturilor ascris Getica (1926), cea mai importantă lucrare a sa,o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim-planul cercetării istorice rolul politic şi cultural al daco-geţilor. El afirma că ,,spre deosebire de restul tracilor, careerau politeişti geţii se arată în credinţele lor henoteişti”. În legătură cu menţiunea grecilor, că zeul geto-dacilor avea un nume, el spune că aceştia i-au zis zeului dincer când Zamolxis, când Gebeleizis, nume care, e de părere că sunt,,simple atribute explicative ale puterii ori înfăţişării divinităţii.”

Asemănarea dintre daci şi românii de astăzi

Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri care au rămas în tradiţia poporului nostru până astăzi: construcţia caselor de la munte, portul nostru popular – care este acelaşi astăzi ca şi cel dăltuit în piatră, pe columnă.

Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării, aceeaşi îmbrăcăminte cadacii de pe columna lui Traian. Asemănarea dintre îmbrăcămintea dacilor şi portul popular românesc a fost recunoscută pânăşi de către Şcoala Ardeleană.

Asemănarea la port a dacilor cu românii înseamnă, de fapt, o recunoaştere implicită acontinuităţii daco-geţilor în Dacia şi după cucerirea şi colonizarea romană.

VI. Tracomania

Tracomania este un fenomen apărut in perioada interbelica şi în ultimii ani ai comunismului, şi care, aşa cum îi spune şi numele, constă într-o manie tracică, exagerarea importanţei tracilor în vederea elucidării unor dileme istorice şi culturale.

Ca şi în perioada interbelică, tracomania nu era o simplă nebunie a unor fantezişti, ci expresia culturală a unei politici care urmărea izolarea României şi care, în vremea comunismului, fiind susţinută de partid, devenise politică de stat. Ea face parte din ceea ce Adrian Marino numeşte „obstacolele” în calea europenizării. Curentul tracoman s-a manifestat violent în perioada interbelică, fiind cultivat de cei care reprezentau tendinţele totalitare în România.Revista „Săptămâna” patronată de Eugen Barbu a tipărit o serie de articole inspirate de Iosif Constantin Drăgan în care era proclamată originea noastră tracică.

Mai apoi, şi Adrian Păunescu, continuându-şi acţiunea antinaţională, a susţinut teoriile tracomane ,conchizând că „istoria României trebuie rescrisă”  în spiritul tracomaniei.

Concluzii

  • limba română este o limbă de origine latină, iar această afirmaţie poate fi susţinută cu argumente lexicale, morfologice şi sintactice;
  • Substratul limbii române este reprezentat de limba daco-geţilor, din care s-au păstrat foarte puţini termeni, mai ales pentru că nu există documente scrise şi inscripţii din această perioadă;
  • Pocesul de romanizare a fost un proces ireversibil; prin contopirea celor două civilizaţii (dacică si romană) s-a format populaţia daco-romană, care stă la baza formării poporului roman şi a limbii române.
  • Temelia limbii şi a poporului român o reprezintă conceptele de latinitate şi dacism.
  • LATINITATEA este un „curent apărut în lingvistica şi în filologia românească în secolul XIX,care a demonstrat caracterul latin al limbii române. El a atras prin prestigiul istoric al imperiului roman, prin puterea şi calităţile politico-militare ale romanilor .
  • DACISMUL este un “curent in istoriografia autohtonă, afirmat la inceputulsecolului al XX-lea prin mitizarea contribuţiei dacilor la formarea poporului român şi in general la istoria universală. El a atras prin misterul unei civilizaţii mai putin cunoscute şi fascinaţia arhaicului.

 

 

Bibliografie

  • Grigore Ureche “Letopisetul Tarii Moldovei”
  • Miron Costin „Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”
  • Gheorghe Şincai „Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”
  • Stolnicul Constantin Cantacuzino „Istoria ţării româneşti”
  • Dimitrie Cantemir„Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”
  • Mihai Eminescu ,,Memento mori”
  • Coşbuc ,,Decebal către popor”
  • Eliade ,,De la Zalmoxis la Gengis Han”
  • Vasile Pârvan ,,Getica”
  • Manualul Limba si literature romana clasa a XI-aEDITURA:ART
  • Bogdan Petriceicu Haşdeu – studiul „Pierit-au dacii? ”, publicat în „Foiţa de istorie şi literatură”, 1860
  • Piru Alexandru – Istoria literaturii romane de la inceput pana azi
  • Russu Ion –  Etnogeneza romanilor
  • http://ro.wikipedia.org/
  • google.ro/ pentru imagini

 

Descarca acest referat gratuit: latinitate-si-dacism.docx

Despre Andreea Casota

Un comentariu

  1. Limba romana este o continuatoare a limbii tracilor iar straromana s-a vorbit pe un areal care candva apartinea tracilor, altfel nu se explica existenta locuitorilor vorbitori de romana veche de la Nipru pana in Boemia si din muntii Beskizi pana pe malurile marii Adriatice, in insulele grecesti si chiar in unele locuri din nordul Africii. Constatarile lingvistilor care sustin diferite teorii referitoare la limba romana si poporul roman reprezinta niste pareri exprimate savant dar care s-au nascut in birouri departe de a lua contact si a trai intre populatiile vorbitoare de limba romana sau straromana. Nimeni nu observa ca limba romana este una si aceiasi peste tot, ca Romania este singura tara fara dialecte. In Londra vorbesti in limba „de la Oxford” numai prin sediile bancilor si prin birourile din City, in rest numai dialecte, unele greu de priceput. Ce sa mai vorbim de Italia, Spania, Germania sau Franta, unde limba franceza este o limba academica, creiata si pastrata cu strictete. Cu voia sau fara voia celor care tot studiaza din birou limba romana, sau a celor ce cauta tot felul de chichite „avocatesti”, limba romana a fost, este si va supravietui chiar si incercarii de alambicare a unei limbi europene. Personal am umblat in multe locuri, la multe popoare si am costatat ca Nicolae Densusianu, autorul faimoasei opere „Dacia preistorica” are dreptate, cu singura exceptie, ca indo-europenii sunt de fapt euro-indieni, ca nu au venit din India in Europa ci au plecat din Europa spre Asia ajungand in India si China, urmele fiind clare la populatiile indiene atat in limba cat si in unele traditii (incinerarea mortului impreuna cu sotia). Occidentalilor le vine greu sa creada ca la originea civilizatiei europene sta preistoria arealului Carpato-Danubiano-Pontic in al carui centru se afla Romania si limba romana cu gramatica limbii romane care sigur este mai veche decat a limbii latine. Grecii au venit in peninsula Balcanica , mult mai tarziu decat civilizatiile de pe valea Dunarii si Cucuteni. Limba greaca veche contine numeroase cuvinte neaose romanesti. Grecii din razboiul cu Troia nu mancau peste, il considerau o scarbosenie, deci nu era popor maritim ci veneau dintr-un areal unde nu era cunoscut pestele (Homer). Istoria Europei nu incepe cu Grecii si Romanii, iar celtii cu Halloween cu tot sunt tot de la Carpati (ADN irlandezi si welshi este acelasi cu al romanilor din Ardeal.) Limba romanilor, straromana, a inflorit pe un areal mult mai mare decat vor lingvistii inrobiti de sentimente politice sa-l limiteze si sa-i plimbe pe romani cu oile cand la sud si cand la nord de Dunare. Domnilor, pelasgii nu au pierit, sunt printre noi, cu limba vorbita de ei, cu traditiile lor, cu straiele lor cusute cu fire colorate (pe fotele si catrintele romancelor inca se mai cos simbolurile cucuteniene, iile romancelor inca mai arata traditii stravechi, horele romanilor care la origine sunt dansuri rituale inca se mai joaca), cu bucataria lor, cu sarbatorile lor multe preluate in calendarul crestin (compus de un dac din Dobrogea). Voi lingvistilor bateti-va in scriituri compuse la gura sobei si pline de inchipuirile voastre, asa va mai iese o simbrie (daca servesti politica), un doctorat cu care sa va impaunati, presarati zazanie caci stiinta adevarata este grea si cere efort de arheolog perseverent ca Shlieman.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *