Acasă / Didactic / Filosofie / Cunoasterea: Problema intemeierii cunoasterii si forme de cunoastere

Cunoasterea: Problema intemeierii cunoasterii si forme de cunoastere

CUNOASTEREA

Problema intemeierii cunoasterii

forme de cunoastereSituatia de subiect cunoscator nu i-a conferit in mod automat omului dimensiunea infailibilitatii (perfectiunii). Dimpotriva, increderea in capacitatile sale cognitive s-a dovedit incapabila sa explice de ce unele cunostinte sunt adevarate, iar altele sunt considerate a fi subiective,si nu universale.

Astfel, unele enunturi vor fi cunoastere veritabila, pe cand altele, vor fi simple opinii, supuse erorii, fara un argument fundamentat riguros.

Sa presupunem un subiect (S) care formuleaza urmatoarea propozitie (p): “Un corp lasat liber cade pe Pamant”. Enuntul reprezinta cunoastere daca si numai daca sunt respectate urmatoarele 3 conditii:

  1. propozitia p este adevarata (transmite ceea ce se intampla in realitate)
  2. S accepta ca p este adevarata
  3. S justifica acceptarea lui p pe baza unui temei (in cazul de fata, legea gravitatiei)

Astfel, enunturile care reprezinta cunoastere se vor baza intotdeauna  pe axiome (adevaruri prime) sau pe adevaruri deja dovedite si acceptate ca atare. Indiferent de opinie, trebuie sa fim interesati sa cercetam sursele ei si modul in care s-a constituit. Trebuie sa fim atenti la aspectele legate de justificare, de criteriile si temeiurile  cu valoare obiectiva care o sustin. In filosofia moderna s-a afirmat ca valoarea unei cunostinte este data de sursele sau caile prin care a fost obtinuta.

Rationalismul, reprezentat de Rene Descartes (1596-1650, filosof francez, cunoscut si cu numele latin Cartesius), Baruch Spinoza (1632-1677, filosof evreu olandez de provenienta portugheza de rit spaniol) si de  Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716, filosof german), sustine ca temeiul cunoasterii este reprezentat de catre ratiune (sau intelect). Acesta patrunde lucrurile “asa cum sunt in ele insele”, asa incat cunoasterea rationala pura si innascuta genereaza o cunoastere intemeiata, universala, certa si necesara. La rationalisti, despartirea de simturile inselatoare marcheaza diferenta dintre cunoastere si opinie.

Empirismul, reprezentat de John Locke (1632-1704, filosof si om politic englez) si de David Hume (1711-1776, filosof, istoric, economist scotian) sustinea, contrar rationalismului, ca temeiul cunoasterii certe este reprezentat de catre simturi. Intelectul uman era asemanator unei incaperi goale, care urma sa fie umpluta cu informatii primite pe cale senzoriala. Orice propozitie adevarata era ori rezultatul cunoasterii prin simturi, ori rezultatul unor inferente (rationamente) ale caror premise erau cunoscute empiric (prin experienta).

Forme de cunoastere si tipuri de adevar

Immanuel Kant:

Conceptia lui Kant despre cunoastere este redata  prin cateva fragmente din cartile  “Prolegomene” (prolegomene = ansamblu de notiuni preliminare apartinand unui domeniu stiintific) si “Critica ratiunii pure”.

Cele doua carti au drept tema centrala  modul in care se constituie cunoasterea. Din acest punct de vedere, Kant considera urmatoarele:

  • la baza cunoasterii trebuie sa stea datele provenite din experienta simturilor;
  • datele simturilor, cu toate acestea, nu pot constitui singure cunoasterea, fiind nevoie in plus de forme ale mintii sau ale intelectului, care sa organizeze aceste date brute in cunostinte.

Astfel, Kant depaseste atat rationalismul cat si empirismul.

Cunoasterea este redata la Kant sub forma de judecati logice, mai exact sub forma propozitiilor categorice.

Kant clasifica judecatile dupa urmatoarele criterii:

1) Dupa anterioritatea sau posterioritatea fata de experienta:

  • a priori
  • a posteriori

Astfel, cunoasterea a priori este independenta de experienta, implicit de actiunea tuturor organelor de simt si are caracter de necesitate si  de universalitate stricta. Propozitia “Orice triunghi dreptunghic are un unghi de 90 de grade” constituie un exemplu de cunoastere a priori, adevarul ei nedepinzand de experienta.

Mergand mai departe, Kant face distinctie intre judecatile a priori pure, precum axiomele matematicii care nu contin concepte extrase din experienta, si judecatile a priori impure, precum  judecatile de genul: “ Orice schimbare isi are cauza ei”. De asemenea, Kant concluziona  ca necesitatea si deductia sunt doua conditii definitorii pentru judecatile a priori  pure.

Cunoasterea a posteriori (empirica) isi are originea in experienta. Universalitatea ei este presupusa si relativa, limitata spatio-temporal si marginita de practica trecuta si prezenta. Ea se intemeiaza pe inductie, care are defectul de a trece de la “unii” la “toti” in mod nejustificat dupa parerea lui Kant.

2) Dupa noutatea pe care o aduce predicatul despre subiect:

a) analitice (sau explicative-informatia data de predicat este cuprinsa cu necesitate in subiect).

Judecatile analitice nu adauga nimic in plus, prin predicatul continut, la conceptul subiectului. Analiza judecatii “Toate corpurile sunt intinse” ilustreaza ideea kantiana intru-cat in conceptul de “ corp” exista implicit nota definitorie de intindere. Astfel, atunci cand ne referim la conceptul de “corp”, implicit ne referim la proprietatile acestui termen-adica la intensiunea sa-(precum intinderea, forma, impenetrabilitatea, etc).

b) sintetice (sau extensive-informatia data de predicat nu este cuprinsa cu necesitate in subiect, ci este luata din experienta).

Judecatile sintetice  adauga la conceptul subiectului un predicat nou care, inainte, nu era gandit ca apartinand lui.

Deci nu putea sa apara prin descompunere, ci prin  experienta. Astfel, judecatile sintetice extind cunoasterea. Afirmatia “ Toate corpurile sunt grele” reprezinta o judecata sintetica, intru-cat predicatul in cauza (greutatea) si subiectul (corp) sunt parti ale unui intreg (experienta) care permite legarea lor.

Astfel, ar rezulta la prima vedere ca judecatile analitice ar fi  a priori, iar cele sintetice a posteriori. Kant semnalizeaza insa existenta judecatilor sintetice a priori. Aceste judecati sunt cele matematice, intru-cat acestea au necesitate in ele insele (deci nu se bazeaza pe experienta), dar asigura si informatii noi (ex: 5+2=7).

Kant concluziona ca atat timp cat judecatile sintetice apriorice sunt posibile, atunci si metafizica, in calitatea ei de cunoastere, este posibila.

Astfel, Kant a facut distinctia dintre conceptele pure (care detin numai forma gandita a unui obiect in genere) si conceptele empirice (care presupun prezenta reala a obiectulu).

Alte tipuri de adevar:

  • Adevarul-corespondenta: are ca dimensiune specifica relatia de conformitate intre continutul informational al propozitiei si starea reala de lucruri la care ea face trimitere (acordul cu realitatea).
  • Adevarul-coerenta (reprezentant: Bertrand Russel, 1872-1970, Marea Britanie) se distinge prin relatia de apartenenta necontradictorie a unui enunt la un ansamblu de propozitii. Astfel, un anunt este adevarat daca se afla intr-un raport logic cu un sistem de propozitii acceptate ca adevarate.
  • Adevarul-utilitate (William James, 1842-1910, S.U.A.) accenteaza asupra dimensiunii functionale, eficiente pentru viata practica a subiectului. Astfel, o idee este adevarata doar daca este utila.
  • Adevarul-consens: se dezvaluie ca o pretentie la valabilitate atunci cand afirmam un enunt. Astfel, esentialul se exprima in acordul potential cu ceilalti.

3) Adevar si eroare

Platon afirma in “Mitul pesterii” ca adevarul reprezinta formularea exigentei de a iesi din starea de confuzie, de a nu confunda cunoasterea cu eroarea. Aici cauza erorii nu era alta decat ignoranta care conducea la privatia de cunoastere.

Alti filosofi au sustinut ca adevarul este manifest (aici, cu sensul de evident, indiscutabil) si nu are nevoie de nimic pentru a-si demonstra aceasta caracteristica. Eroarea este aici determinata de facultatile umane si anume de vointa care in dorinta de autodepasire abordeaza si lucruri pe care nu le intelege si confunda adevarul cu falsul, binele cu raul, etc.

Alti filosofi au afirmat ca sursa erorii este determinata de diferitele tipuri de idoli, de diferite prejudecati sau de absenta cunoastintelor, eroarea fiind o lipsa in cunoastere, o privatie.

Bertrand Russel (filosof, logician, matematician si istoric britanic, 1872-1970) considera ca mintea noastra nu creeaza adevarul sau falsul, ci doar convingeri care pot fi la randul lor adevarate sau false.

Astfel, epoca moderna a considerat eroarea ca fiind fara nici un rol in procesul cunoasterii, acordandu-i cel mult un rol negativ.

Filosofia lui Rene Descartes (filosof francez, 1596-1650) propune imaginea unui univers rationalizat, in care adevarul, provenit de la Dumnezeu, are caracterul evidentei (manifest). Cu toate acestea, experienta dovedeste predispozitia umana spre eroare. Eroarea la Descartes era nereala, pentru ca existenta ei nu are nicio legatura cu divinitatea. Nefiind reala, ea este un defect, o lipsa. Calitatea erorii de a fi ceva nedesavarsit nu poate emana astfel de la Dumnezeu intru cat creatia divina nu este incompleta. Eroarea este vazuta ca o privatiune si exprima lipsa unei cunoastinte care ar fi trebuit sa fie (Dumnezeu nu poate crea nimic imperfect).

Karl Popper (filosof englez de origine austriaca, 1902-1994) acorda erorii un rol pozitiv in cunoastere deoarece aceasta genereaza o dialectica (arta a interlocutiunii) inedita: ceea ce este adevar, daca se dovedeste a fi eroare, lasa locul unui alt adevar veritabil.

Despre Andrei Staicu

Pasionat de fotografie, de lucruri care-mi plac si de paradoxuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *