Acasă / Gânduri / O poveste de iubire – Partea a 3-a

O poveste de iubire – Partea a 3-a

prima-parte

a-doua-parte

Marele plan secret

Am inceput scoala. Oricine ar fi putut spune ca intre noi totul a fost numai lapte si miere. Pur si simplu radiam de fericire. Eram un cuplu frumos. Factorul fizic are o importanta esentiala. Cel putin in cazul nostru. Sincer, Radu arata mai bine ca barbat, decat eu ca fata. Arata excelent. Eram flatati cand atrageam privirile, orgoliul meu se simtea satisfacut. Eram fericita ca Radu putea exclama cu sinceritate in momentele noastre cele mai intime: „Esti atat de frumoasa, Silvia!” Incepusem scoala si speram ca intre noi sa fie numai soare si fericire. Uitasem de obsesia mea, mai ales ca Radu parea hotarat sa opteze pentru una din facultatile recent infiintate la Universitatea din orasul nostru. Evident, eu n-am fost de acord. Universitatea asta era ilustrarea perfecta pe care o gaseam teoriei „formelor fara fond” a lui Maiorescu. I-am spus clar, nu-l voi lasa sa se sacrifice sa urmeze o facultate doar cu numele, se va duce la Bucuresti, cum si-a dorit dintotdeauna. El a zambit, m-a tras smechereste de nasuc si a exclamat: „Ia uite, dom’le, ce repede isi schimba unii opiniile! Usurel, mai e timp de luat decizii, de altceva imi arde mie acum…” si mi-a desfacut parul pe umeri… Cred ca majoritatea feteleor se tem sa nu ramana gravide. Eu, nu stiu, daca nar fi fost liceul, as fi fost cea mai fericita sa am copilul lui Radu! Nu stiu daca relatia noastra ar fi continuat, anul asta terminam liceul, luam bacalaureatul, mergem la ofiterul starii civile, asta doar ca formalitate – si i-as fi daruit lui Radu o fetita. Asta era marele nostru plan secret. Avea sa o cheme V. Silvia Gabriela. Abia pe urma faceam si facultatea… Vise! Vise! Vise spulberate brusc. In aprilie, orasul nostru vuia: a murit procurorul V. (da, tatal lui Radu). Au trecut multe saptamani pana, iata, am regasit curajul sa deschid plicul si sa recitesc. Am avut si puterea de a rezista tentatiei de a rupe filele. De fapt, asta ma caracterizeaza acum. Puterea de a rezista tentatiei. Care tentatie nu-i deloc mica… As vrea ca nimeni sa nu fie pus in situatia asistata neputincioasa sau neputincios la tragedia omului iubit. Si, in definitiv, a ta. E groaznic sa-ti moara cineva. Inainte de asta afirmam – si culmea!, eram convinsa – ca moartea este ceva iminent si firesc, si poate fi o usurare. Poate pentru cei care si-au trait viata. Tatal lui Radu si al Irinei era un om in puterea varstei, avea 48 de ani. Nu, moartea lui n-a fost o usurare. Dimpotriva. E groaznic sa-ti moara cineva. Sau sa mai  ai, in plus, si convingerea ca tu ai cauzat moartea acelui cineva – asta e un sentiment despre care nu pot spune nimic.

Da, Radu traieste cu aceasta convingere. Nu stiu ce as putea spune. Eu cred in continuare ca o simpla cearta intre tata si fiu, pornita de la nimic, nu poate avea repercusiuni atat de tragice. Cu siguranta aceasta discutie ceva mai aprinsa si care s-a terminat cu o – pentru mine – destul de frecventa usa trantita, nu putea cauza un infarct. Din pacate, a fost picatura care a umplut paharul atat de agitatei vieti a procurorului V. Fatalitate! Si Radu poarta povoara acestei fatalitati pe constiinta sa.

Doamne… as fi facut orice, absolut orice! Chiar si un pact cu Diavolul, spre a-l putea convinge pe  Radu sa uite odata cu trecerea timpului. Dar nu, pentru el nu poate exista uitarea! Si nu il pot condamna! Noi avem acelasi caracter – si eu as fi reactionat la fel. Cum a reactionat? S-a schimbat total. Si el a avut puterea de a rezista tentatiei. Sinuciderea parea o solutie. El a realizat, insa, ca nu era el, s-a tarat. Asta e cuvantul! S-a tarat! Irina, alt caracter. A suferit enorm, insa a putut spune: „Gata!” L-a obligat pe Radu sa se duca la liceu, s-a ocupat de mama ei, care a fost distrusa. Radu a luat bacalaureatul cu niste note mediocre, ceva normal. Eram cu el cand s-au afisat rezultatele. „Gata Silvia, gata Irina! Gata!” a vrut sa renunte la tot. A fost o vacanta trista si terna. Fizic eram impreuna, dar , de fapt nu ne mai regaseam. Nu stiam ce atitudine sa adopt. Intelegere, compasiune, incurajare, incercare de a-l scoate din starea aia. Mi-era teama de vreun gest disperat. „Nu, Silvia, n-as putea face asta. Eu l-am omorat pe tata si am cauzat durere. Nu ma sinucid pentru „simplul” motiv ca nu am dreptul la asta. Mai multa durere ar omora-o pe mama. Chiar si Irina pozeaza in fata care stie sa-si infranga durerea, dar… Doamne, cat sufera… O aud seara plangand”. Radu plange. Dupa o vreme de privit in gol se intoarce, imi prinde o suvita de par intre degete si rosteste incet: Si tu, Silvia…” Asa-i, si eu. Dar ce mai contam eu? Altadata, faptul ca ajunsesem la 46 de kilograme m-ar fi bucurat. Dar atunci… Radu era in culmea disperarii. Mi-era teama sa nu-i devin antipatica prin prezenta mea (care altadata era tot ce ne doream) si prin prudenta mea. Am incercat sa-l las singur o vreme, in speranta ca se va regasi. Cand i-am propus, pe un ton cat se poate de prietenesc, si sincer, a tresarit, m-a privit si m-a intrebat cu durere in glas: „Te plictisesc, Silvia?” Te plictisesc? Ai dreptate… „Eu am ramas muta de uimire. Inainte, Radu nu s-ar fi gandit nici macar o secunda la asta. Stia cat de mult il iubesc. Si-ar fi dat seama ca mi se frange inima cand ii spun asta, ca era un sacrificiu si o dovada de iubire. Mi-am retras imediat propunerea si am incercat sa-i explic. Pur si simplu a inceput sa planga: Ai dreptate, Silvia! N-am vrut sa te jignesc. Iarta-ma! Si nu mai pot. Nu mai pot! Plangea. Ai simtit vreodata ca nu mai poti respira de indignare, ca posezi forta sa rastorni tot universul, sa intorci timpul inapoi? Asta am simtit eu in fata acelei imagini a vulnerabilitatii care devenise Radu. A trebuit sa ma ridic, sa dau cu piciorul in perete si sa ma descarc. L-am sarutat cu toata forta, pasiunea si indignarea, dorinta si durerea ce ma dominau. A fost prima data dupa moartea tatalui sau cand am facut dragoste. A fost altfel. Era o lupta! Parca am stiut ca va fi un adio.

… Avea sa fie si ultima oara. Dupa, Radu a vrut sa fie putin jovial. Era insa o fortare. Se straduie pentru mine. L-am privit, m-a privit si a inteles ca intelesesem: „Nu ma parasi, Silvia! Nu ma parasi…” Pentru moment, am fost din nou indignata ca-si putea imagina asa ceva. Doamne, era atat de vulnerabil. L-am sarutat din nou, de data asta cu o dragoste materna, cu delicatete. Si totusi… Nu, destinul nu-si terminase inca farsele. Nu! Era randul meu sa fiu lovita. Dar eu sunt o damnata. O damnata!  Sincer, as fi vrut sa nu fi existat. Singurul lucru frumos din viata mea a fost dragostea pentru Radu. El este insa un adolescent distrus. De ce el? Era un om deosebit. Prea bun. Poate asta-i motivul. Era prea bun. Si iata, lovit in suflet. Ai putea spune: „Toata lumea sufera cand are un necaz, un deces in familie. Dar, din fericire, exista uitarea. Toti uitam… „ce bine ar fi sa fie asa… Dar, Radu nu poate uita! Tatal lui era, la randu-i, un om deosebit; un om foarte citit, aproape inspaimantator de cult, insa cu o viata aventuroasa. Radu, iertat sa-mi fie, seamana cu tatal lui. Intre Radu si tatal  lui era o relatie stransa, amicala. Si totusi, cine nu se mai cearta mai ales de varsta asta, cu parintii?… Si uite, tocmai atunci soarta a facut sa se intample tragedia. Facultate… Ma repet. Nu ma pot impaca cu ideea. As putea vorbi timp de secole despre radu si despre dragostea noastra. Dragostea noastra pierduta, distrusa, spulberata… O, Doamne! De ce n-am darul, geniul marelui Will, si as putea scrie… Bat campii! Cam asta-i tot ce merit acum: Mila. La 18 ani – neimpliniti inca – sa fii un om distrus. Despre mine vorbesc, incerc sa ma desprind de Radu, incerc sa vorbesc despre mine. Gata, am respirat adanc si sper sa reusesc. Deci… O, Doamne! „Trebuie sa fi facut mai mult rau inainte de a ne naste, sau trebuie sa ne bucuram dupa moarte de o fericire foarte mare, pentru ca viata mea sa aiba toate chinurile ispasirii si toate durerile siferintei” (Dama cu camelii). Nu ajungea tragedia lui Radu! Trebuia, pentru ca viata mea sa aiba toate chinurile ispasirii si toate durerile suferintei, sa exista si o drama a mea. Trebuia sa ma indepartez de parintii care m-au crescut, sa fie si mai mare dezorientarea.

S-a intamplat intr-o zi ma plictiseam, nu aveam ce facem si ma uitam prin biblioteca. Cunoasteam toate cartile, le citisem pe toate, cele ce ma interesau. Inainte nu citeam, ci devoram cartile… Inainte. Atunci nu stiu ce mi-a venit, si am inceput sa ma uit prin cartile si tratatele tatei. Are o multime, si pana atunci, cu exceptia celor ce se refereau la sexologie, nu ma interesau in mod deosebit. Atunci am luat o carte groasa, cu copertile cartonate si am inceput sa ma uit prin ea, desi practic nu ma interesa deloc. Si deodata am descoperit un act pe care scria: „certificat de adoptiune”… Brusc, mi-au revenit in minte mii de amanunte pe care le ignorasem. Cand vecina noastra era insarcinata, intr-o foarte instabila stare a sanatatii, si am intrebat-o pe mama daca eu am creeat probleme in perioada intrauterina, ea a ocolit raspunsul. Cand o rugam frumos sa-mi faca si mie o surioara sau un fratior, mama zambea trist, ma mangaia pe zulufi, si-mi spunea: „Noi te avem pe tine, Silvia, si-i multumim lui Dumnezeu pentru asta”… De asemenea, am remarcat ca nu aveam nicio fotografie din primele saptamani de viata – lucru ciudat, tinand cont ca apoi aveam sute de exemplare. Ca m-au botezat la 8 luni si nu la 6 saptamani, cum se obisnuieste, ca am aparut abia dupa 5 ani de casnicie a parintilor mei… si multe alte amanunte… In general, copiii infiati afla acest lucru la o varsta frageda, prin „amabilitatea” celorlalti copii, vecini sau prieteni. Eu insa venisem in acest oras la 4 ani, asa ca nimeni nu a putut sti nimic. Da, eram un copil adoptat. A fost un soc, initial am vrut sa neg, am parul ondulat, ca mama, si degetele de la mana dreapta usor strambe, ca tata… Dar nu! Zadarnica amagire. Aveam dovada in mana! Despre mine era vorba. Si pentru cei care m-au crescut a fost un soc. Deja credeau ca nu voi afla niciodata acest mic-mare amanunt. Mama l-a acuzat pe tata ca n-a fost de acord sa distruga sau macar sa ascunda bine actul cu pricina… De parca despre asta era vorba! I-am acuzat ca nu mi-au spus, desi pluteam intr-o confuzie generala: as fi vrut sa fi stiut acest lucru dar, in acelasi timp, sa nu fi aflat niciodata.

„Cine sunt parintii mei?”, i-am intrebat cu raceala. „O, Silvia, noi, noi suntem parintii tai. Te iubim si viata noastra nu ar fi avut niciun rost fara tine…”

„Poate ca ai dreptate (nu am vrut sa spun „mama”), insa vreau sa stiu cine sunt parintii mei.”

„Sivia, te implor, nu mai scormoni lucruri de mult petrecute, accepta faptul in sine. Tu esti cel mai minunat lucru din viata noastra, Silvia… Nu am incetat o clipa sa-i multumesc lui Dumnezeu ca ni te-ai daruit. Tu esti un dar, intelegi? Mult prea mult m-am rugat la dumnezeu sa am macar un copil. Nu s-a putut sa fie propriul meu copil, insa ai aparut tu. Iti jur ca nu mi-as fi putut dori fie un copil ceva mai bun decat tine. Din prima zi cand te-am luat in brate si pana astazi, am continuat sa fiu uimita de cat de buna, pura, desteapta si frumoasa poti fi. Poate ca asta este… Nu te-am meritat, Silvia! Cu siguranta copilul meu ar fi fost mediocru si mai putin generos. Tu esti prea mult pentru noi. Prea mult. Si uite ca Dumnezeu ne-a pedepsit. Ai aflat. Ai aflat ceea ce noi uitasem.” Mama plangea. Si tata plangea. Nu l-am mai vazut plangand de cand Marius, baietelul de 6 ani fara doua zile ii murise in brate, accident de masina, fara ca tata sa fi putut face ceva pentru el… A fost obsedat zile si nopti…

Tata ma iubea. Si mama. Si totusi.. „Vreau sa stiu cine sunt parintii mei!”

Radu ramanea preocuparea mea numarul 1, insa nu unica. I-am ascuns problema mea. Avea si asa el destule. Si, totusi, el a observat o schimbare evidenta in felul meu de a fi. A fost randul meu sa strig „Nu mai pot!” Eram doi infirmi sufleteste! Intr-o seara, m-am incuiat in camera mea. M-am apropiat de oglinda. Am luat foarfeca si mi-am taiat parul. Pur si simplu. Cu 20 de secunde inainte nu ma gandisem la asta. Am reactionat impulsiv. Si totusi, si acum sunt uimita, mi-am taiat parul. Perfect! Cum nu m-am putut stapani? Poate si unde aveam experienta: cand eram mica tundeam papusile… Asta e o ramasita din mine… Papusile… Tata a hotarat sa-mi spuna…

Pe scurt, mama a fost o studenta frumoasa, care a avut curajul de a pastra un copil pe care nu si-l dorise totusi. Asta a fost… Doi infirmi sufleteste.

Irina l-a silit pe Radu sa dea la facultate. De la examen a iesit pierdut. „Lasa-ma dracului, Irina”, a spus. Totusi a intrat al treilea. De la coada la cap. Antepenultimul, pe lista admisilor. Pana in noiembrie a urmat cursurile regulat, apoi a inceput sa lipseasca – tot regulat. Era total dezorientat. Mai dezorientat decat oricand. Trei saptamani nu a venit in orasul nostru. Imi telefona. Doamne, unde era Radu? Apoi mi-a spus. Pleaca. Pleaca in Germania, la bogata si fara mostenitori matusa. Dupa 2 ore am realizat ca Radu reusise sa se desprinda. L-am admirat. M-am asezat pe birou si am scris o poezie. „Infirmitate”, testamentul meu. Si apoi am scos briciul. Din pacate, nu a fost sa fie. Iar acum il inteleg pe Radu. Nu mai am puterea sa repet gestul. Mi-am distrus parintii. Si nu am dreptul asta. Sunt condamnata la viata! Cicatricea imi va aminti mereu de o… romanta meschina.

Gata, m-am trezit, sunt eu, Silvia, o tanara cu capul pe umeri, care are de gand sa faca o cariera stralucita. Si o sa reusesc! Un singur lucru nu o sa mai reusesc vreodata: sa mai iubesc. Odata nu voiam sa admit afirmatia lui Sartre: „Povestea unei vieti, oricare ar fi ea, este povestea unui esec.” Asa-i. Cel putin in ceea ce ma priveste. Povestea vietii mele nu poate fi decat un esec. Chiar daca voi avea o cariera stralucita, cum mi se prevede – faptul ca m-am lepadat de Dumnezeu, spune totul. Si inca ceva. Ceea ce imi doream cel mai mult in perioada fericita – un copil, o fetita… nu, nu-mi mai doresc un copil. De ce? Ar fi un act egoist. Din dragoste pentru un copil o sa renunt la fericirea de a-l avea, ferindu-l astfel de nefericire… Ma intelegi? Structura mea sufleteasca ma impiedica sa aduc un copil in lumea asta infecta si absurda. Am curajul pe care nu l-a avut mama mea: acela de a nu avea un copil… Si apoi, Radu ar fi fost singurul tata posibil al fetitei visurilor mele! Cand am inceput scrisoarea asta, eram absolut constienta ca n-o voi trimite. Realizand, cu toata disperarea mea, ca pentru mine scriu. Acum privind cicatricea de la mana stanga si simtind cicatricea din suflet, imi dau seama ca trebuie sa-ti trimit scrisoarea asta. Trebuie. Poti face absolut orice cu ea; s-o arunci la cos, sa o publici, sa scrii un roman sau un scenariu, sa razi in hohote sau sa fii trist. Orice, iti cedez tie drepturile de autor. Poate ma consideri o tampita ratata. Si asta si sunt. O ratata, infirma sufleteste care nu va mai putea iubi si nu isi mai doreste un copil, care a renuntat la orice speranta si la Dumnezeu si careia o cicatrice de pe mana stanga ii va aminti ca dragostea ei:

"N-a fost decat ce-a trebuit sa fie,
Si, daca-a fost cu-adevarat ceva
N-a fost decat un strop de vesnicie
Desprins dintr-un meschin "etcaetera!..."

Despre Utilizator Anonim

Acest articol a fost publicat prin intermediul acestei pagini: https://cuvantultinerilor.ro/trimite-articol/. Daca doresti sa publici si tu un articol, noi suntem incantati sa iti promovam ideile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *