Acasă / Gânduri / O poveste de iubire – Partea a 2-a

O poveste de iubire – Partea a 2-a

prima-parte

Ai stat vreodata undeva, pe o cladire foarte inalta, sprijinit doar de o balustrada fragila, privind in jos si filosofand la nimicirea lumii si la ratarea aceeasta totala numita viata? Ai privit de acolo de sus pamantul, sau mai bine zis caldaramul tare, si ai putut rezista tentatiei aproape irezistibile de a renunta la sprijinul balustradei, si cu 9,8 metri/secunda sa-ti pui capat ratatului numit viata? Sper ca n-ai trecut prin asemenea momente. Eu am putut rezista tentatiei. Nu pot ucide ceea ce a iubit Radu… Am inceput povestea si vreau sa-ti dovedesc ca am puterea de a continua… Clasa a X-a… S-ar putea spune ca a fost punctul maxim. Dar nu, din acea noapte iubirea noastra a fost maxima. Timpul trecea… A venit vacanta. Pusesem din nou de-o vacanta la Costinesti. Radu trecea in clasa a XII-a, eu in clasa a XI-a. Doamne! Mai avea doar un an de liceu. Ce se intampla dupa… Am crezut ca mor cand am realizat asta… Radu o sa ia la faculate, iar eu.. O sa fim cel putin un an despartiti. M-am ingrozit. Radu a ras. Treptat si rasul lui avea o usoara retinere. Eu insa eram obsedata de idee… Radu a inceput prin a ma ironiza, si a sfarsi prin a ma implora. „Pentru numele lui Dumnezei, Silvia, termina! Mai e un an! De ce sa ne stricam frumusete de vacanta? Un an! Sa profitam de el…”

„Sigur, sa profitam, sa nu privim nici in stanga, nici in dreapta, sa ne trezim ca, gata, ai luat la facultate, esti in Bucuresti si pa-pa Silvia! Adio si un praz verde!”  Radu devenise pamantiu, ascultand tirada mea.

„Nu o lua asa, Silvia! O sa vin saptamanal acasa…”

„Da, asa e. O iubire de week-end! Nu vreau o asa iubire…” Atunci, nu stiu cum m-am lasat condusa de impuls si am fortat nota.

„Dar poate tu, tu, domnule Radu, vrei o astfel de iubire. In cursul saptamanii cu studente dragute, doi metri de picioare si unul de gene! Iar sambata si duminica te plictisesti cu tipa aia – cum o cheama, dom’le? – parca Silvia… ” – Am crezut ca ma omoara. M-am oprit, ingrozita. Ce-mi venise, Doamne? In fractiunea de secunda in care am vazut cat de crunt ma privea, am realizat cat de proasta puteam sa fiu. L-am zarit apropiindu-se de mine. Credeam ca numai in filmele lui Hitchcock sunt astfel de scene. Cu gura intredeschisa, blocata, cu ochii deschisi la maxim, asteptam sa ma omoare. Doamne, ce aer de criminal avea… Parca nu era Radu de care m-am indragostit. Dar eu mai eram oare Silvia de care el se indragostise?

Aceste ganduri mi-au trecut prin cap cu o viteza nebanuita. Eram sigura de ceva: Radu o sa ma omoare. Asta spunea privirea lui. Doamne, ce bine ar fi fost sa fie asa. Omorata de Radu. Dar nu. S-a oprit doar la cativa centimetri de mine, m-a masurat cateva secunde cu o privire ce n-am s-o pot uita vreodata si a silabisat cu vocea joasa trei cuvinte: „Egoista, agasanta, stupida”. Am ramas nemiscata. Privirea lui! Nu mai avea lucirea aia de ura, exprima cu totul altceva, mult mai groaznic: dispret total. Dispret! Cand am realizat ca nu mai e in camera, m-am uitat in jur, am inceput sa clipesc, m-am asezat pe covor si… nu stiu… cred ca am murit. Nu exagerez. Cred ca intrasem in moarte clinica… Nici acum nu stiu ce s-a intamplat atunci. Cand m-am trezit, trecusera 40 de minute si aveam senzatia extrem de definita ca murisem si ca ceva m-a fortat sa-mi revin. Stiam numai ca plangeam in tacere, in interior. Instinctul de conservare imi spunea ca daca nu reusesc sa plang… Dar nu puteam, lacrimile sunt pentru atunci cand cureti ceapa, nu pentru ce simteam eu atunci. Dupa vreo doua ore am reusit sa ma exteriorizez. Am tipat ca o descreierata. Un tipat ce ar fi facut capodopera dintr-un film de groaza (si pe mine m-a socat tipatul meu)… In apartament a navalit pe usa lasata deschisa de Radu, doamna Leni, o profesoara pensionara, vecina noastra: „Silvia, ce ai patit?”

„Afara, iesi afara! Ieeesi…!”. Am luat balerina de portelan si am dat cu ea de perete. Biata doamna Leni a ezitat, dar un nou urlet a determinat-o sa iasa, inchinandu-se… Si acum mi-e rusine si am un ton de vinovatie cand spun: „sarut mana, doamna Leni” Mi-am cerut scuze mai tarziu celei care a fost ca o bunica pentru mine, inca de cand ne-am mutat aici. Dar, nu! Atunci as fi putut face orice, numai sa ma controlez, nu! Imi doream sa mor! A fost o simpla cearta, dar in cazul altora, nu si in al nostru. Faptul ca eu am putut sa-i spun chiar si intr-un moment de ratacire, cand m-am lasat dominata de angoasa si obsesia mea, cuvintele alea pentru Radu au fost… nu stiu cum i-as putea spune,  o lovitura. Ce cuvant sec! Pentru el a insemnat totul. Dintotdeauna eu am admirat capacitatea de sinteza a lui Radu. Nici macar in momentele alea nu s-a dezmintit. Trei cuvinte… doar trei cuvinte: „Egoista, aroganta, stupida”. Asta-s eu, intr-adevar. Eu, cea pe care toti o considerau altruista, de gasca si, Doamne!, atat de desteapta. L-am dispretuit pe Radu cand mai tarziu si-a cerut scuze pentru cuvintele astea. Ii dispretuiesc pe oamenii care isi cer scuze pentru ca spun adevarul. Vei spune, poate, dar bine, nu exista adevar absolut, adevarul este ceva – in mod iminent – subiectiv, adevarul este intotdeauna undeva la mijloc. Da-mi voie sa-l parafrazez pe Blaga, care spunea: „Ar fi dezastruos daca adevarul s-ar afla intotdeauna, undeva la mijloc, caci astfel s-ar construi intr-un apanaj al mediocritatii”. Eu nu fac parte din mediocritate. Cu siguranta, nu! Mi-as fi dorit, dar nu. Eu sunt o extrema. Extrema de sus sau extrema de jos; depinde cat de bine ma cunosti. De fapt, cand ne-am cunoscut, eu eram extrem de sus. Eu cred in Dumnezeu, dar intr-un fel aparte. Dar dracul a intervenit atunci. Si am stiut ca nu va mai fi bine. Ei da, o forta satanica m-a impins sa-l acuz prosteste pe Radu. Cu doar catva timp in urma, cu cateva zile, noi eram cei mai fericiti oameni din lume. Nu stiu, cred ca a fost un blestem, ceva caruia nu m-am putut impotrivi…

… Ce s-a intamplat dupa ziua aceea blestemata? Ziua cand am murit… Era vacanta. Nu stiam ce sa fac. Nu stiam. Nu vorbeam cu nimeni. Cu mama si tata, doar „da”, „nu”, „Nu stiu”. Ei m-au inteles. Mai bine-mi trageau doua palme si-mi strigau: „Nu te lasa dominata, Silvia, lupta!” Ma uram. Ezitam sa-i telefonez. Doamne, ce seci pot fi uneori cuvintele limbii romane. Ezitam! ti-ai putea inchipui ca am luat o margareta din glastra smulgandu-i una cate una petalele, zicand: „ii telefonez, nu-i telefonez… ii telefonez, nu-i tel…” Sau ca ziceam: „ii telefonez dupa ce vad la televizor emisiunea…” Inca din timpul emisiunii atipeam, si cand ma trezeam uitam de telefon. Consideram ca totusi n-am dreptul sa-i telefonez. Dupa patru zile am pus mana pe receptor, am format numarul si am asteptat… Trecusera patru zile. De cand ne cunoscusem, niciodata n-a durat atat, fara sa ne vedem sau macar sa ne telefonam. In sfarsit, ridica receptorul: „Alo!” Nu e el. „Alo! Buna ziua! Cu Radu, va rog!”

„Aaaa! Pai Radu nu-i acasa.”
„Irina tu esti?”

„Da. Cine intreaba?” – am respirat adanc:

„Silvia”.

„A, Silvia, iarta-ma, nu mi-am dat seama. (pauza) Radu nu-i acasa.”

„Mi-ai spus. Stii cumva cand se intoarce?” am intrebat cu glas stins.

„Mai, parca mama spunea… In sfarsit… Silvia, chiar nu stii?”

„Ce sa stiu?”, am inganat.

„Pai, stii, dar nu stii…” se balbaie Irina. Eu am tacut, asteptand verdictul.

– „Radu a plecat de acasa… A luat masina, toti banii si i-a lasat un biletel mamei sa n-aiba nicio grija ca… Silvia, ma auzi?… Silvia…?”

„Da…”

„Mai, eu eram convinsa ca stii. Mama a vorbit la telefon cu mama ta, chiar a doua zi… Mama zicea ca nici tu nu esti in toate apele tale si am dedus ca probabil din cauza…” Am inchis telefonul. Ma simteam vinovata. Despre zilele alea nu mai stiu ce sa spun. In primul rand – mama. Nu stiu, imi intrase in cap ca trebuie sa-mi fi spus ca daca as fi stiut, timp de patri zile… Nu stiu ce dracu imi inchipuiam ca as fi facut daca as fi stiut… Dar o uram pe mama. In zilele acelea uram totul… Totul… Cred ca daca ura mea s-ar fi materializat, ar fi avut efectele bombei de la Hiroshima. Doamne ce transformare radicala intr-o saptamana! Cred ca a fost un blestem, o influenta diabolica. Cu o saptamana in urma eram o adolescenta frumoasa, desteapta, altruista si buna la suflet, intruchiparea fericirii, indragostita totala, care nu mergea, ci plutea de fericire, iar acum – un monstru cu privirea ratacita si plina de ura. Irina, „rivala mea”, cea cu care imparteam dragostea lui Radu, n-are de lucru si-mi face o vizita. Era studenta in anul II, la drept. Este o fire optimista si profunda, are niste ochi de-a dreptul ciudati. neobisnuit de mari, care-i dau o nota aparte, de nepamanteana. Emana ceva straniu. Nu stiu de ce, eu si irina nu ne-am inteles niciodata excelent. E stranie, studia istoria religiilor, facea yoga si avea ceva, asa nedefinit, artificial… De fapt, e sora cu Radu numai de tata si nu-si cunoaste mama. Eu eram o exuberanta, o directa in relatiile cu ceilalti, cu ea n-a fost asa. Irina impunea un ritm superficial de „conversatie” si reusea sa mentina acest ritm. Nu era totusi o melancolica, o inteleasa, era chiar o optimista, dar avea ea ceva… Acest „ceva”, pe mine m-a stingherit dintotdeauna.

Deci, mi-a facut o vizita. Cand am deschis, ca intotdeauna, m-au frapat ochii aceia enormi. Era cum nu o vasusem vreodata. Stanjenita si nervoasa, isi rotea inelusul cu diamant si isi aranja meșele rebele cu o miscare nervoasa a capului… O priveam pierduta si’mi era teama de ce va urma. Cand am vazut ca isi etala talentele de viitoare actrita, vorbind despre vreme si vacanta, mi-am luat inima in dinti si am rostit: „Radu…” Pe scurt, telefonase o singura data, dar nu o lasase pe „mama” (spunea „mama”, fara nicio ezitare, desi stia ca nu este mama sa – lucru pentru care si astazi o admir) sa spuna nimic, vorbise numai el, ca e bine, sa il inteleaga, sa nu fie ingrijorata, si cam atat. Inchisese… Ciudat, dar ma simteam usurata. Traia! Da, ma temusem pentru viata lui. Traia, si din moment ce telefonase, se va intoarce! Se va intoarce… Era a unsprezecea zi de cand… de cand murisem. 11 zile. Pare putin, insa, Doamne, cat de mult insemna. Stateam pur si simplu cu picioarele pe pereti, cand am auzit soneria. Mi-am coborat agale picioarele si m-am ridicat. Ca de obicei, nu m-am uitat pe vizor. Rau am facut, caci am fost la un pas de infarct. Ar fi putut fi tatal… „Arati de parca ai fi o fantoma”, freza clasica. Nu stiu cum am reusit sa-l invit in sufragerie. Cand l-am vazut stand pe fotoliu, am putut, in sfarsit sa plang. „Iarta-ma, Silvia, iarta-ma!”

„Radu…” „Iarta-ma pentru tot” „Ba tu sa ma ierti, Radule, nu stiu cum am putut sa…” „Taci” spuse el rugator, „Taci!”. Aproape m-a violat… El, care era intotdeauna tandru, a fost salbatic si violent… „Mi-a fost dor si mi-a fost foame de tine, Silvia. Un lucru e cert: nu putem trai unul fara celalalt. Cu toate ca il jignisem, el se intorsese la mine. Infometat! Ma iubea. Cearta dintre noi nu a produs ruptura. Ne iubeam prea mult. Mai era totusi ceva, o umbra intre noi, insa eram fericiti. Ne regasisem. Am fost la mare in acea vara. Singuri, nu cu gasca. Pentru a pastra totusi aparentele, oficial am plecat un grup de vreo 20. A fost mai degraba romantic. Micul dejun la pat, plaja moderat, film, in matineu, pranzul, program variat dupa amiaza, un teatru seara, apoi discoteca obisnuita, pana se termina benzina, ajungeam in cele din urma la hotel, extenuati, dar nu suficient de extenuati pentru…Cam asa a fost. Eram fericita, il aveam din nou pe Radu. Monstrul ordinar disparuse. Eram din nou frumoasa, indragostita.

loading...

Despre Andrei Staicu

Pasionat de fotografie, de lucruri care-mi plac si de paradoxuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *