CuvantulTinerilor
Garabet Ibraileanu sustine in Adela ca tineretea –este o “plutire pe un rau de munte cu mladieri capricioase, sub jocurile de lumini si umbre ale padurilor, cu intarzieri neprevazute si binevenite, cu gandul la bucuria drumului de maine. Si dupa cativa ani, care trec ca un fulger, ea este alunecarea vertiginoasă, fără putinţă de oprire, între valuri uniforme, într-o lumină sură şi rece de toamnă, spre apropiata prăpastie.”
Gândul că totul este trecător, mă sperie, însă în acelaşi timp îmi provoacă o ciudataă senzaţie de împlinire. Conştientă de poziţia mea inferioară în faţa neiertătorului timp, accept cu resemnare faptul că nu am nicio putere în faţa inevitabilului proces de îmbătrânire…sau mai zis, de înaintare spre ceea ce unii numesc perioada privirilor retrospective, a unui “bilanţ al vieţii”
Adevărul este că, tineri fiind, nu ne gândim prea mult la batrâneţe, la faptul că timpul nu ne aşteaptă pe noi. Natura este singurul martor al trecerii noastre prin timp, singura care rămâne la fel, la presimţirea clipelor care se schimbă mereu.Un joc cu o inegalitate majora de şanse, ce se sfărşeşte, din păcate, pentru noi cu pierderea celei mai mari mize, supravieţuirea.
Nu aş vrea să fiu una din acele persoane care privesc nostalgic înapoi, înspre anii “cei buni”, când trupul meu se bucura de sănătate şi putere, când lipsurile puteau fi mult mai uşor trecute cu vederea, când libertatea sufletului meu tânăr îmi dădea puterea să trec peste cele mai mari obstacole şi când, ipotetic vorbind, lumea era la picioarele mele.
Şi… da, mi se pare firesc să încerc necunoscutul, să experimentez căt mai multe lucruri noi, să simt dulcele gust al succesului sau, din contra, cel amar al unui eşec… Nu îmi este ruşine să învăţ din greşeli, până la urmă, „errare humanum est”. Omului i-a fost dat sa dea cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos. Uneori lovitura este dureroasă, dar cu cât este mai aprigă durerea cu atât şi învătătura de minte este mai serioasă.
Şi da mi se pare normal să sfidez moartea, să actionez după primul impuls, să provoc viaţa, să fac chiar lucruri nebuneşti doar din simplul motiv că sunt curioasă, pentru că odată ce voi ajunge în această toamna târzie, numită bătrâneţe, să nu îmi rămână în suflet regretul lucrurilor nefăcute.
Dacă ceva frumos ar dăinui veşnic, poate că m-ar bucura, dar aş şti că asta am s-o mai văd şi altădată. Frumuseţea clipei o privesc nu doar cu bucurie, ci şi cu o uşoară urmă de compătimire. Multe lucruri sunt minunate tocmai pentru că durează doar o clipă. Prin urmare, nu este suficient să spui “voi trăi”… măine va fi deja prea târziu pentru asta. Aşa că trăieşte azi, nu mâine, nu ieri!
