Acasă / Materiale Bacalaureat / Limba si lit. romana / O scrisoare pierdută – Comicul de situație

O scrisoare pierdută – Comicul de situație

o-scrisoare-pierduta-comicul-de-situatieComicul este o categorie estetică greu definibilă din cauza dependenţei de obiceiuri şi mentalităţi, variind de la o epocă istorică la alta.

Cele mai numeroase teorii explică efectul comic prin dezvăluirea neaşteptată a unui contrast – de exemplu între limbaj (stil, registru, forme învechite sau forme noi) şi situaţie, sau între conţinutul aparent şi cel real al unui mesaj, între două scenarii incompatibile.

Comedia lui Caragiale O scrisoare pierdută uzează de toate tipurile de comic: de situaţie (pierderea şi găsirea scrisorii, întâlnirea Caţavencu – Tipătescu); de caracter (ipostazele personajelor, disponibilitatea disimulatorie); comicul de moravuri (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, practicarea şantajului politic); comicul de nume, comicul de limbaj. Agramatismul constituie trăsătura cea mai frapantă în vorbirea eroilor caragialieni. El denotă, cel mai adesea, incultura, statutul de parvenit (neologismele, barbarismele), înţelegerea rudimentară confruntată cu un limbaj peste puterile ei (etimologiile populare). Toate acestea se subsumează portretizării comice a unor a unor fenomene specifice epocilor de tranziţie.Punerile în scenă ale comediilor caragialiene provoacă mai totdeauna râsul copios al publicului. Pentru unii  însă, râsul stârnit de Caragiale ascunde o tragedie.

Tema comediei o constituie viaţa social-politică dintr-un orăşel de provincie în circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală.

O scrisoare pierdută este o comedie in patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni si conflicte, iar al patrulea anulând toata agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia piesei sunt de remarcat cel puţin trei elemente care probează arta de dramaturg a lui Caragiale. În primul rând, piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o accentuată stare de agitaţie şi de nervozitate. În al doilea rând, e de consemnat că nu avem de-a face cu o acţiune în sensul clasic al cuvântului, deoarece acţiunile în succesiunea lor temporală nu mişcă nimic în mod esenţial, întreaga mişcare se derulează fatalmente, concentric, în jurul pretextului. Cu toate acestea, curiozitatea spectatorului este continuu stimulată de procedeele compoziţionale utilizate:  modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţii, elemente-surpriză, amânări, anticipări etc. (De exemplu: este amânată apariţia lui Caţavencu, agentul conflictului, până în actul al doilea, scena a VII- a; acelaşi Caţavencu este sigur de sine atâta vreme cât are scrisoarea, atitudinea sa schimbându-se brusc în momentul în care o pierde; sau Cetăţeanul turmentat apare în momentul în care spiritele sunt încinse din pricina scrisorii, iluzionându-le cu posibilitatea rezolvării problemei şi deziluzionându-le). De aici, o a treia “surpriză” de construcţie: chiar dacă începutul şi finalul comediei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii.   Pare că nimic nu s-a întâmplat, protagoniştii s-au aşezat la locurile lor fără a resimţi vreo traumă, căci le lipseşte înzestrarea cu memorie afectivă, şi totul poate începe din nou. În mod ingenios, echilibrul fusese refăcut prin corectarea hazardului (scrisoarea se întoarce la destinatar) şi prin stingerea surprinzător de facilă (şi de aceea comică) a conflictului. Parcă pentru a relativiza şi mai mult existenţa acestei lumi, dramaturgul complică mecanismul piesei prin apariţia celei de-a doua scrisori, arma de şantaj a lui Dandanache. Asistăm la o adevărată tehnică de amplificare a conflictului, devenit tot mai arborescent pe măsură ce se precizează relaţiile dintre personaje şi se acumulează accidentele: din opoziţia iniţială dintre “stâlpii puterii” din urbe şi aspirantul Caţavencu se desprind altele de durată mai mare sau mai mică. Farfuridi şi Brânzovenescu se tem că autorităţile locale îi trădează şi vor să trimită o anonimă la Centru, Zoe decide la un moment-dat să-l aleagă ea (şi bărbatul ei) pe Caţavencu în pofida refuzului net al lui Tipătescu. Dacă în tragedie amplificarea conflictului ţine de caracterul lui irevocabil, în comedie procedeul subliniază prin contrast inaderenţa lumii comice la situaţia-limită.

Orice piesă de teatru este construită ca un schimb de replici. Acestora li se pot adăuga monologul, aparteul şi secvenţele narative, funcţiile lor fiind complementare. În timp ce prin dialog se dezvăluie tipologia personajelor şi felul în care evoluează acţiunea dramatică, monologul comentează o situaţie din perspectiva unui personaj, aparteul exprimă discrepanţa dintre ceea ce spune şi ceea ce gândeşte un personaj, iar secvenţele narative , nespecifice dramaticului, au multiple funcţii: stimulează imaginaţia spectatorului, condensează spectacolul dramatic,etc.

Un însemnat rol în surprinderea relaţiilor dintre personaje, sau în caracterizarea lor o au şi didascaliile (indicaţiile scenice.). Elocventă poate fi prima didascalie din actul I, scena I: “Tipătescu, puţin agitat, se plimbă cu Răcnetul Carpaţilor în mână; e în haine de odaie; Pristanda în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie.”

Prima informaţie – puţin agitat – numeşte o stare de spirit amplificată de a doua precizare: se plimbă. Numirea ziarului induce gândul că el este generatorul agitaţiei. Menţionarea aspectului exterior – e în haine de odaie – sugerează intimitatea ce devine complicitară prin numirea celuilalt personaj: Pristanda.

Comicul de situaţie se referă la evenimente care provoacă râsul. Întâmplările se desfăşoară rapid, cu răsturnări de situaţii, ceea ce susţine tensiunea dramatică. Situaţiile comice din piesa lui Caragiale provin din intrigă. Folosirea scrisorii ca instrument al şantajului politic e ridicolă, provoacă o agitaţie nejustificată şi, în final, o împăcare la fel de nejustificată. Pierderea/ găsirea scrisorii generează o serie de situaţii conflictual-comice în care sunt prinse toate personajele.

Comicul de situaţie este bine individualizat în triunghiul conjugal alcătuit din cei doi prieteni, Trahanache şi Tipătescu, respectiv Zoe, soţia lui Trahanache.

Un exemplu revelator îl constituie dialogul dintre Trahanache şi Tipătescu din primul act. Trahanache este invitat la Caţavencu şi află de la acesta despre scrisoarea de amor pe care Tipătescu i-a trimis-o Zoei. El îi descrie gradat şi amănunţit lui Tipătescu discuţia pe care a avut-o cu Caţavencu. Punctual culminant este acela în care Trahanache reproduce exact conţinutul scrisorii. Situaţia ar trebui să genereze un conflict între cei doi – trădat şi trădător. Pus în faţa faptului, Tipătescu devine agresiv în limbaj, este revoltat, rosteşte ameninţări la adresa lui Caţavencu. În mod hilar, cel care-l consolează este tocmai Trahanache, cel încornorat, care consideră că “într-o soţietate  fără moral şi fără princip … trebuie să ai puţintică diplomaţie”. Seara fiind la întrunire, Trahanache o lasă pe Zoe în grija lui Tipătescu…

Apariţia lui Agamemnon Dandanache, candidatul propus de Centru, se înscrie şi ea în cadrul comicului de situaţie. Prezenţa lui Dandanache este aiuritoare. El povesteşte cum a ajuns să fie propus candidat. Prin şantaj, aşa cum intenţionase şi Caţavencu. E un comic amar în faptul că unul reuşeşte ceea ce altul ratează numai din pricina hazardului. Legat de Dandanache este şi comicul de situaţie generat de atribuirea Zoei cînd lui Tipătescu, când lui Trahanache.

Situaţie comică aduce şi deznodământul, care-l prezintă pe Caţavencu devenit, din stăpân al firelor intrigii prin deţinerea scrisorii, umilulu şi entuziastul susţinător al taberei adverse.

Procedeu specific comediei, comicul de situaţie îndeplineşte în piesa lui Caragiale trei funcţii. În primul rand, răsturnările de situaţii şi întâmplările neaşteptate provoacă râsul spectatorului. În al doilea rand, procedeul constituie factorul esenţial prin care sunt surprinse moravurile sociale, din viaţa de familie şi din viaţa politică, conturând tipuri umane specifice acestora. În al treilea rand, prin comical de situaţie comedia îşi atinge scopul moralizator.

Despre Andrei Staicu

Pasionat de fotografie, de lucruri care-mi plac si de paradoxuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *