Gânduri

Jumatatea mea intreaga

Jumatatea mea intreaga

Ei bine, nu stiu despre altii, insa eu una am inceput sa urasc rollercoaster-ul asta in care ma avant zi de zi. De ce spun roller coaster si la ce ma refer? Ma refer la timp, la faptul ca el trece prin fata ochilor mei ca si cand nu mi-ar ajunge nici sa respir. Nici nu clipesc bine si ma trezesc la realitate, un rollercoaster “personalizat” si “asezonat” cu de toate. Spun personalizat pentru ca povestea fiecaruia e diferita in felul ei, cu eroi si personaje negative, cu piedici si esecuri. E diferita si totusi este de ajuns, sa ne faca pe noi, oamenii,  sa ne completam in ganduri, in pasiuni, in fapte si in cele din urma, in amintiri.

Imi plac aventurile, si cateodata simt ca si ele ma plac pe mine, imi place noul, imi place ideea de a experimenta si de a ajunge acolo unde iti propui prin fortele proprii, prin munca si dedicare. Toate astea presupun suisuri si coborasuri care uneori ajung sa-ti taie rasuflarea si sa simti ca trebuie sa pui pauza.  Vreau sa spun ca nu mai stiu daca noi trecem prin viata, sau viata trece prin noi, sau e cumva o combinative fatala intre astea doua, pentru ca in cele din urma, toti sa ajungem in acelasi punct. Ne zbatem, invatam, luptam, gandim diferit, gandim la fel, suntem buni, suntem rai, niciun drum identic, toate cu aceeasi concluzie.

Punct si de la capat. Eu sunt aici, Andreea pentru cei care ma cunosc mai bine, Andreea si pentru cei care nu ma cunosc deloc si pe care probabil nici eu nu ii cunosc. Poate doar ma mai citesc din cand in cand. Exact ca acum. Cat despre mine, eu am ajuns la o singura concluzie pana in punctul acesta : Sunt momente mici in viata care spun totul, si care iti raman intiparite in minte ca un tatuaj. In minte, caci inima e comandata tot de sus sa tresara la amintire, tot felul de circuite si legaturi. Totul e stiinta, cu un gram de noroc, putin mai multa chimie si TIME! But timing is a bitch! Ei, si mai sunt celelalte momente, mari in aparenta, dar care nu spun nimic. Si de care nimeni nu-si aminteste. Si pentru care nu traiesti cu adevarat.

Iar am deviat de la subiect.

Sunt tot eu si sunt aici in fata laptopului incercand sa ma concentrez cumva pe viata mea. Pe viata mea? Vreau sa spun pe sesiunea asta, 6/12, anul 3/6. Ma simt ca la loto. Oare o fi castigator si de data asta? Tampenii!

Ma uit in spate si nu-mi vine sa cred ca s-au dus 3 ani de facultate. 3 ANI! Cand? Intre timp, bineinteles… Of, permite-mi sa ma bucur de faptul ca mi-a mai ramas inca pe-atat. Probabil v-ati dat seama ce-am ales. 3 ani de medicina si nu-mi pot lua gandul de la asta. Inca atat si o sa capat doua litere in fata: DR. Asta, pe langa multe altele. Pentru ca totul tine de omul din tine. Tu ai oportunitatea sa mergi mai departe indiferent de orice problema, sa evoluezi, sa inveti, sa capeti experienta pe care nimeni nu ti-o poate lua, si cu atat mai mult, nimeni nu ti-o poate oferi pe tava. Am crescut cu ideea ca daca vrei, poti. Eu vreau, deci pot. Am crescut cu ideea ca voi fi un medic bun, un medic iubitor de oameni, un om mai presus de toate. Acum, stiu ca se poate. Nimeni nu o sa ne mai redea anii, nimeni nu o sa ne mai redea zambetul de dupa o reusita, discutiile interminabile pana dimineata sau amintirea petrecaretilor din noi. Doar ca la un moment dat, cand vom privi in urma, poate chiar pentru ultima data, ne vom vedea pe noi, in halat alb, zambind cu subinteles, caci s-a intamplat ceea ce ne-a fost a dat. Si poate ca despre asta e vorba, lucruri mici – care vorbesc de la sine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *