Gânduri

O poveste de iubire

Sa zicem ca ma numesc Silvia. Poate-i chiar numele meu adevarat. Un nume ca oricare altul. Tie nu-ti spune nimic. Ei, dar in orasul meu, chiar daca-i municipiu, tot un oras de provincie ramane, prenumele Silvia, dar mai ales cel de familie, D, spuneau multe. Mama, eminenta profesoara de matematica, iar tata, doctorul minune, paine lui Dumnezeu, binecuvantat de toti bolnavii, recunoscut drept un om de caracter, colaborator de marca al ziarului local etc., etc. Iar Silvia! O papusa frumoasa, prea desteapta, prea „dezghetata”… De cand a venit din celalalt colt al tarii, pe la 4 ani, a continuat sa-si uimeasca educatorii, invatatorii, profesorii. Copilul-minune! Ajunge si la faza pe tara la o olimpiada! Il bate fara probleme la sah pe directorul scolii, cunoscut ca un impatimit al tablei cu 64 de patratele. Canta superb, ia lectii de pian, de balet, scrie poezii. Este, pe deasupra si altruista si generoasa. Opteaza pentru un liceu bun si intra cu media generala – se putea altfel? – 10. Vorbeste inca de la 5 ani franceza si engleza, de si-a speriat profesorul de liceu. Pe scurt, un copil la superlativ. Un geniu. Chiar cu G mare. Musafirii din spatiosul elegantul apartament parintesc raman perplecsi cand vad ce „fetita dulce si desteapta” are doctorul D.o-picatura

„De fapt, nar trebui sa ne miram, doar e copilul vostru!, spuneau cu amabilitate cucoanele alea grase si domnii aia cheliosi catre mama si tata. Ei suradeau cam stingheriti si „schimbau” subiectul. O data cu intrarea la liceu incepe o noua parte a vietii Silviei. E de gasca, altruista, buna de gura, liderul inconstatabil al clasei. Este considerata salvatoarea clasei, pentru ca atunci cand ai sai colegi nu invatau, ea, cu papagalu-i bine cunoscut, tinea de vorba profesorii despre Cioran si Noica – la psihologie, despre Napoleon si Alexandru cel Mare – la istorie, despre astrologie si geografie etc., etc. In plus, are tupeu, chiar un pic prea mult, dar nu-si pierde bunul simt…

Sa revin. Sunt desemnata reprezentanta clasei la concursul „Miss Boboc” de la balul bobocilor. Cu prezenta de spirit, inteligenta si – de ce sa n-o spun – frumusete, devin Miss Boboc. Baietii roisera inca din clasa a VII-a in jurul meu. Cu niciunul insa n-a mers. Eu am o fire aparte, sunt capricioasa, totodata generoasa, de fapt cred ca nu mergea, pentru ca pur si simplu baietii… se speriau de mine. De a mea „inteligenta fenomenala”. Incepuse deja sa-mi fie ciuda pe mine… Dar inca nu-mi pasa cu adevarat. Dupa ce am devenit „Miss Boboc”, practic, eram o celebritate. Nu era de ajuns ca se vorbea si in cancelarie de mine, dar acum toti erau cu ochii pe mine. Citisem enorm, dar inca mai speram ca n-o sa fiu niciodata de acord cu Cioran, care spunea ca „Viata e un rahat”. Eu credeam in prietenie si aveam prieteni cu nemiluita. Cu toata memoria mea de elefant, nu le puteam retine numele la toti. Tot Cioran spunea: „Eu n-am prieteni, am amici.” Ei da, n-aveam prieteni, ci amici. Sute.

Daca stau acum si ma gandesc, am avut o singura prietena, Tina. Am iubit-o. Era cu mine in clasa si era de la tara. In gura celor multi, „de la tara” este o expresie peiorativa. Eu o admiram. Nu avea tata si avea trei frati mai mici. Ea muncea. Isi crestea fratii, spala, calca, facea mancare, sapa, crestea animalele, croseta, pentru a face rost de bani, etc., etc. Doamne, cat o admiram. Era o fata dintr-o bucata. Nici nu m-a invidiat, nici nu m-a lingusit. M-a acceptat asa cum eram! Era modesta si dementa. Ma simteam aroganta si ridicola pe langa ea. Trebuia sa uzez de toata diplomatia mea spre a-i oferi cate ceva, fara a o jigni. Nu doream sa creada ca o faceam din mila, ci din prietenie. Am fost surprinsa sa observ ca m-a inteles. Era frumusica foc si avea un suflet de aur. Discutam orice cu ea. Acum, in clasa XII-a, n-a mai venit la liceu, s-a maritat. Stiu ca-si iubea prietenul si imi amintesc cu cata emotie netezea plicul pe care i-l trimitea in armata. Nici ea, nici el nu s-ar fi gandit sa faca dragoste inainte de casatorie. Si s-au casatorit. Imi pare rau ca nu a terminat macar liceul. Era desteapta si cu siguranta ar fi luat la facultate. Dar nu, ea avea 3 frati mai mici si mama bolnava. Ea nu putea sa-si continue studiile. Nu avea voie sa rapeasca familiei bruma de bani. Ii spuneam ca ai mei au o garsoniera, proprietate personala in Bucuresti, ca vom sta impreuna, ca… Ea zambea. Era impacata cu gandul ca nu va face o facultate. Accepta pur si simplu faptul. Cu siguranta, eu in locul ei m-as fi simtit frustrata, m-as fi revoltat impotriva destinului, dar Tina nu. Cu sinceritate recunosc ca o invidiez. O sa aiba o multime de copii, o sa-si iubeasca sotul si o sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti. Pe cand eu? Eu?

… Sa revin. Intrasem intr-o gasca, eram chiar sufletul ei. Chefuri, discoteci, escapade nocturne, etc. In gasca asta se remarca EL. Cu reputatie de Don Juan, chip de inger, corp atletic, inteligenta aparte, parinti de inalta societate a orasului, un Audi metalizat, pentru ca nu avea carnet. Nu pot spune ca la mine a fost dragoste la prima vedere. Era doar ca un mai mare decat mine si ii cunosteam „Reputatia”. Nu-mi place sa fiu doar „una din multele”. Si totusi… dragostea e oarba. Cand am realizat ca m-am indragostit lulea, eram dezorientata, imi era teama! TEAMA! Orgoliu. Si lui ii placea de mine. Dar daca…? Eram la un chef, la unul dintre prietenii lui. Parintii acestuia nu erau acasa si, ce mai, era tambalau mare. Spre sfarsit, mai ramasesem vreo 8 insi – „cupluri”. Intamplator, Radu, prietenul meu, a ramas doar cu mine in camera. De vreo doua saptamani, relatiile noastre depasisera faza de simple cunostinte. Ne simteam atrasi unul de celalalt. Eram pe canapea si ascultam muzica. Dansasem toata seara, desi eu nu venisem cu el si inca nu eram considerati un cuplu. Eram cam ametita si abia am realizat ca nu mai era nimeni altcineva in camera. Eu cu Radu pe canapea, in semi-intuneric, ascultand muzica… Sarutul lui a fost lung si romantic. Si a urmat declaratia. Ca sunt fata viselor lui, ca este foarte atras de mine, ca… Dar, Doamne, eu ma intrebam a cata careia ii insira aia atat de frumos confectionata voi fi fost. M-a potrivit si mi-a inteles gandurile. Cum? Nu stiu. Cu mainile mele intre ale sale, mi-a spus ca ma iubeste: „iti jur ca eu n-am mai spus vreunei fete pana acum ca o iubesc. Iti jur! O stii pe Ramona. Am fost cu ea patru luni, dar nu i-am spus ca o iubeam. Pentru simplu fapt ca n-o iubeam. Crezi ca m-ar obliga cineva sa-ti spun ca te iubesc? Nimeni! Nici macar tu, Silvia!” A tacut, mi-a mangaiat parul si m-a intrebat cu un glas timid: „Ma crezi?” Eu am realizat ca sunt totusi o romantica latenta si nu mi-a fost rusine de lacrimile din ochii mei… Sarutul a fost mai lung si mai pasionant… Am atipit cu capul pe pieptul lui. Asa a inceput cea mai frumoasa parte din viata mea. Intr-o noapte de sambata spre duminica, in semi-intuneric, pe canapeaua din sufrageria prietenului sau. Romantic. Ce a urmat? Nu-ti pot spune! Am devenit inseparabili.

La liceu impreuna, in parc impreuna, la discoteca impreuna. In gasca ni se spunea: „Romeo si Julieta”. Eu nu acceptam comparatia. „Iubirea” lor a fost una mare, poate chiar la fel de mare ca a noastra, insa o iubire cu un final trist. Atunci am rostit o fraza ce-mi va ramane vesnic in minte: „Toate marile iubiri se termina prost”. Radu a ras si mi-a alungat umbrela ce-mi acoperise fericirea cu un sarut. Totul a continuat aproape perfect. Am fost impreuna la mare, inca din vacanta clasei a IX-a, la mine, si a X-a, la el. Parintii mei nu s-au opus, au vederi largi. Au devenit chiar mai buni prieteni cu parintii lui. Totul era frumos. La mare a fost super. Gasca a fost mai galagioasa ca niciodata. Alternam orele de plaja cu inotul, discoteca si barul, cu plimbarile sub clar de luna. Radu era un adolescent deosebit. Dormeam in acelasi pat dar intre noi nu s-a intamplat  nimic deosebit, cu exceptia unor imbratisari si saruturi. Era un om de onoare. Am venit de la mare si, practic, daca trecea o singura zi sa nu ne vedem, eram cei mai nefericiti oameni din lume. Notele de telefon se ridicau la sume exorbitante. Din fericire, atat parintilor mei cat si celor ai lui, numai banii nu le lipseau (nota bene!). Si a inceput clasa aX-a, pentru mine, aXI-a, pentru el. Notele noastre continuau sa fie inexplicabil de mari, caci numai de invatat nu ne pasa noua. Inainte, motto-ul meu in viata era: „Invata, ca si cum ai trai o vesnicie! Traieste ca si cum ai muri maine”, dupa cum spunea Seneca. Acum insa… Nu devenisem niste incuiati. Frecventam bibliotecile, insa, preferam barurile si discotecile. Unul din hobby-urile noastre favorite era chiulitul de la ore; de absente nu ne faceam probleme – eu, pe ascuns, imprumutam parafa tatei si Doamne, ce bine imitam caligrafia indescifrabila a unui medic… Ce-i drept, chestia cam era cusuta cu ata alba, fiindca pe parafa scria cat se poate de mare numele si prenumele tatei si era notoriu faptul ca eu sunt fiica lui. De fapt, am fost deseori surprinsa, descoperind compatibilitatea tacila din partea unor profesori. Si a trecut si  primul trimestru. Vacanta de iarna si Revelionul. Gasca s-a reunit chiar la mine. Parintii intelegatori si increzatori ca intotdeauna, au acceptat una din invitatiile primite. Deci, am ramas de capul nostru! Am profitat de aceasta stare de lucruri si… pe cai! S-a baut, s-a mancat, s-a dansat, s-a facut dezordine, s-a declansat operatiunea „Salvati bibelourile”! Distractie la maximum! Pe la 4-4:30, prietenii au incept sa plece, mai aveau si alte halte. Cand am incuiat insa vestibulul dupa ultimul cuplu, Radu ma privea din usa sufrageriei. Avea o privire aparte, lacoma si duioasa totodata. M-am apropiat de el, mi-am incolacit bratele in jurul gatului lui si i-am spus „La multi ani”, mic si un „Te iubesc”, mare.

M-a privit cu insistenta si provocator. Era si putin ametit (de fapt in spiritul adevarului, eram), se bause nu doar sampanie, doar era Revelionul, nu? M-a luat in brate, el, campionul la inot si capitanul echipei de baschet a liceului, pe mine, „bomba sexy”, cum ma ironizau amicii… Sarutul a fost total si nu foarte ortodox. M-a asezat pe canapea si a continuat sa ma sarute. Cu rochia – sau „tentativa de rochie”, cum zicea el in gluma – n-a avut probleme, n-avea nici umeri, nici maneci, nici spate, iar pe lungime… sa pastram discretia asupra acestei chestiuni. Sarutul a fost o nebunie… Amandoi eram super-excitati, dar cand a realizat ce era sa faca, Radu a facut o privire nenorocita, a scuturat din cap si a dat sa se retraga. Eu tocmai ii desfacusem camasa. A luat-o si a dat sa se ridice. Am deschis ochii si am ramas imploratoare: „Radu…”

„Nu pot, Silvia, nu pot. Nu cu tine. Tu esti prea pura…”

„Si totusi, Radu…”

„Nu pot, vin ai tai si n-as vrea…”

„Ai mei nu vin acum, sunt tocmai la Bucuresti, tata e baut si nu pleaca la drum”, ii sopteam in timp ce-l sarutam pe fata si pe corp. Il observam totusi si vedeam cum lupta. Eram aproape goala si imi incolacisem bratele in jurul gatului lui…

„Poate Silvia dar nu vreau ca tu…” soptea el cu o voce aproape plangacioasa… „Dar eu vreau iubitule, eu vreau”. Am vazut decizia de pe fata lui. „Esti sigura?” Eu am zambit, am aruncat camasa din mainile lui si mi-am apropiat buzele de ale lui… De ale lui Radu… si totusi, cu o clipa inainte ca totul sa se intample, a mai soptit odata: „esti sigura, Silvia…” Fara semnul intrebarii. Si pentru ca se poarta „Cum a fost prima data?”, eu nu-ti pot spune decat ca intr-adevar m-a durut, insa Radu a avut tact si a stiut sa procedeze in asa fel incat sa nu-mi fie teama sa repet gestul. Treptat, am descoperit placerea. Totul a continuat sa fie frumos, mai ales ca acum dragostea era deplina.  Pentru mine, clasa a X-a a fost un deliciu. Aveam 16 ani si eram indragostita. O dragoste ce ar fi putut dura milenii, fara a fi plictisitoare. Erau si mici certuri, mici tragedii. Dar atat de mici, incat supararea nu dura mai mult de o zi. Cum spunea Radu odata, noi ne certam doar pentru a ne putea saruta dulce de impacare. De fapt, era mult mai generos decat mine. Eu eram mai orgolioasa, nu prea lasam sa „treaca” de la mine. Dar pentru Radu as fi facut totul. Si am realizat ca si el pentru mine. Devenisem, eu cel putin, egoista in relatiile cu cei din jur. Pentru mine exista in primul rand Radu, apoi la o mare distanta, parintii si ceilalti. Acasa povesteam numai despre Radu. Daca parintii mei ma rugau, de exemplu, sa merg intr-o vizita cu ei, sau nu stiu, la un film la o agapa, spuneam, fara drept de apel: „Nu pot, mama, Radu ma asteapta sa mergem la biblioteca sau ca ne plimbam pur si simplu”, oricum lucruri ce puteau fi amanate, contramandate. Dar, nu! Eu faceam lucrurile astea aparent banale cu Radu si asta insemna totul pentru mine, totul! Radu a fost si este o iubire totala, completa. M-am daruit fara resentimente acestei iubiri si ea m-a patruns pana in ultima celula a corpului meu. Eu sunt iubire! Nu cred ca ma intelegi. Am citit despre multe iubiri totale, dar niciuna nu-i ca a mea. Eu sunt bolnava. Iubirea care inainte ma revigora si imi dadea energie, acum ma macina. Curajul sau lasitatea de a nu fi simtit pana acum se datoreaza tocmai faptului ca am puterea sa lupt pentru a nu ucide. Materializarea dragostei pentru Radu. Daca ma voi simti vreodata descatusata de dragostea pentru Radu, atunci o voi face. Mi-am cumparat deja un brici. Insa cred ca va rugini pana cand voi simti ca pot face gestul. Sunt o masochista, intr-un fel, unica parere pe care o mai simt este aceea de a rezista, din dragoste pentru Radu, tentatiei de a folosi briciul.

Partea a2-a aici: http://cuvantultinerilor.ro/ganduri/o-poveste-de-iubire-partea-a-doua/

o-poveste-de-iubire-continuare-partea-a2-a

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *