„Stiu ca nu stiu nimic si nici macar atat nu stiu” (Socrate)
Parafrazand spusele parintelui „rationamentelor inductive”, putem deduce caracterul relativ al „stiintei” umane, privita in ansamblul ei de-a lungul istoriei ca o entitate vie, in continua schimbare si intro perpetua evolutie. Din dorinta de a dobandi cat mai multe cunostiinte si de a ne imbogati spiritual prin ascederea in sferele abstractului, ne-am indepartat de la un adevar fundamental, si anume, cu cat cautam mai febril cunostinte care sa ne aduca mai aproape de un „adevar suprem”, cu atat ne departam de acest tel si cadem in disperarea adusa de realizarea faptului ca in ultima instanta nu avem raspuns nici macar la intrebari cotidiene, cu atat mai putin la cele abstracte.
Paradoxul consta in faptul ca insasi aceasta cautare ne descatuseaza din dulcea temnita a ignoa poate fi privita ca si un dar, ea este valul ce ne protejeaza constiinta si cugetul de framantari nascute din insasi dualismul fiintei umane (coroana a creatiei divine sau animal cu constiinta proprie). Odata destramat valul ignorantei, nu mai putem amuti vocile tumultului nostru interior, nu mai putem ramane orbi in fata durerii celorlalti sau imoralitatii ce ne inconjoara. Camil Petrescu afirma „Cata luciditate, cata constiinta pura… atata drama”, sugerand faptul ca pe masura acumulam cunostiinte si evoluam ca si oameni suntem mai predispusi la a gasi intrebari al caror raspuns nu se poate gasi in exterior si, in acelasi timp, suntem mai susceptibili unei drame generate de propria neputiinta.
Pe masura ce continuam procesul de invatare, ne lovim de o noua realizare cruda, in timpul vietii noastre scurte nu putem spera sa fim altceva decat niste diletanti. Chiar si cei ce se adancesc in studiu si detin informatii despre toate descoperirile dintr-un anumit domeniu, realizeaza eventual relativitaea „stiintei umane” in sensul ca intotdeauna va exista un aspect care asteapta sa fie descoperit, o teorie care nu a fost inca formulata si un experiment care va produce o revolutie. Dovada acestei afirmatii sta chiar in realitatea din zilele noastre cand cantitatea de informatii nou creata in fiecare an creste exponential cu o rata fara precedent in istorie.
Socrate a fost un intelept, un erudit si un filosof respectat si iubit de discipoli, iar adevarata masura a valorii lui zace chiar in acele cuvinte prin care smerit isi asuma conditia umana restrictiva prin care nicio intrebare nu poate fi raspunsa fara a naste cel putin o alta de o importanta asemanatoare sau mai mare.
Deci de unde vine aceasta sete de cunoastere, aceasta nevoie de a stii mai mult, de a vrea mai mult, de a cere mai mult de la noi si de la cei din jur? Raspunsul nu este simplu si mai ales nu este unic. Pentru mine acesta rezida in faptul ca in timpul scurtei mele existente materiale imi doresc sa cunosc cat mai multe despre lumea in care m-am nascut, despre persoanele pe care le intalnesc, despre ceea ce sta la baza umanitatii noastre, dar si ce se afla in spatele creierului reptilian de a carui existenta latenta nu suntem intotdeauna constienti. Vreau sa inteleg, nu sa stiu si refuz sa ma complac in paralizia ignorantei, desi nu-i condamn pe cei ce o fac…
Sursa imagini: http://webcultura.ro/realitatea-rearanjata/
foto: www.andreistaicu.com
