Filosofie

Sensul vietii – Identitate si alteritate (filosofie)

Sensul vietii

sensul vietii albert camusAlbert Camus (1913-1960 – romancier si filosof francez, laureat al premiului Nobel in 1957): Mitul lui Sisif”  a fost lucrarea prin care A.Camus si-a prezentat conceptia despre sensul vietii.

         –A. Camus a fost reprezentant al existentialismului ateu (viziune conform careia omul se caracterizeaza prin incrancenarea<< cautarii unui sens >> intr-o lume fara zei si fara sens, adica absurda). Existenta omului pare la Camus a fi una eroica, asemanatoare  destinului lui Sisif, personajul legendar din mitologia greaca, care a fost pedepsit de zei sa ridice neincetat o piatra pe un munte, de unde, o data urcata, piatra avea sa se rostogoleasca inapoi la vale. Efortul lui Sisif de a urca piatra la loc pe munte (chiar daca ea cadea inapoi de fiecare data), este similar la Camus cu efortul omului de a cauta un sens al vietii.

Asadar, la Albert Camus, conditia omului este una tragica, deoarece omul cauta o ratiune intr-o lume irationala.

Absurdul la Camus  trebuie insa mentinut, nu rezolvat: revolta reprezinta recunoasterea lipsei de sens, iar un om care recunoaste lipsa de sens a vietii este un om liber.

La Camus, revolta nu este fara efect, intru cat cunoastera venita din revolta ramane pentru totdeauna, sensul revoltei reprezentand binele comun, care era, la Camus, o masura justa in cadrul posibilitatilor, nu tel ultim.

„Nimic pe lumea aceasta n-ar trebui sa te determine sa renunti la ceea ce iubesti” Albert Camus

  • Jean-Paul Sartre (1905-1980 – filosof si scriitor francez; existentialist):

       jean paul sartre  Conform lui Sartre, existenta nu are o justificare necesara. Nu exista nici un motiv pentru care ar exista un anumit lucru, afirmatie ce se extinde si la om. Dupa Sartre, existenta umana nu a depins de om, iar omul nu stie de ce exista; existenta precede esenta. Absenta necesitatii existentei si precedenta existentei in raport cu esenta il determina pe Sartre sa afirme ca existenta este absurda. In masura in care totul este contingent (adica poate sa fie,  dar la fel de bine ar putea sa nu fie), viata este absurda, iar asta inseamna absenta unui sens predeterminat. Contingenta existentei inseamna absenta de sens, iar absenta de sens subliniaza absurditatea vietii care nu are nici o justificare in existenta sa. Omul nu se rezuma insa la a trai simplu absurditatea propriei existente, ci devenit constient de propria existenta si de caracterul acesteia, incearca sa isi dea un sens. Asadar, a constata absurditatea existentei inseamna a constata necesitatea abordarii unui sens; inseamna angajarea intr-un proiect care sa ofere un sens existentei. A proiecta un sens inseamna a-l proiecta pe om. Omul este liber astfel sa isi aleaga un rol in lumea absurda, iar din angajamentele tuturor se naste o lume, adica o existenta comuna semnificanta, plina de sens.

IDENTITATE SI ALTERITATE

Dimensiunea sociala este fundamentala pentru posibilitatea de a fi om. Societatea indeplineste, relativ la aceasta posibilitate, doua functii: umanizatoare si integratoare. Ambele functii aduc in discutie problema alteritatii (raportarea Eului la ceilalti care au la randul lor propriul Eu / raportarea fata de orice altceva), care poate fi considerata pe trei planuri: raportul eului cu lucrurile si celelalte fiinte, raportul dintre eu si celalalt si raportul cu mine insumi (eu=nucleul personalitatii; instanta constienta a psihicului). Avem astfel mai intai alteritatea fundamentala, cea care ne delimiteaza in raport cu orice altceva, pe care se construieste alteritatea care ne opune ca euri celorlaltor euri. Apoi avem un al treilea plan, care ne ofera constiinta propriei existente diferite de orice alta existenta. Mai mult, existenta noastra nu este doar in spatiu, ci si in timp. Eu, cel de acum, nu mai sunt acelasi eu ca anul trecut. Astfel, sunt o fiinta multipla, ceea ce inseamna ca identitatea personala nu este data ca un fapt, ca o eticheta constanta. Identitatea personala are o natura dinamica, este un proces care continua intraga viata in conditiile in care eul este propria sa cauza.

Unitatea de personalitate este data de capacitatea de organizare, de integrare a tuturor experientelor traite intr-un acelasi sistem, cel al propriei personalitati. Se poate vorbi astfel de o identitate personala atunci cand se conserva o integritate ce permite asumarea raspunderii fata de propriile ganduri si acte. Aceasta capacitate poate cunoaste numeroase alterari, fiecare punand sub semnul intrebarii identitatea personala: alterarea corpului (cazul mutilarilor), alterarea psihica (nebunia sau nevrozele in care persoana simte ca nu isi mai apartine deplin), alterarea morala (transformarea unei persoane drepte intr-o persoana nedreapta), etc.

Derek Parfit (filosof de orientare analitica, de origine australiana, nascut in 1942) considera ca putem afirma ca persoana X in t1 este aceeasi cu persoana X in t2 datorita continuitatii fizice si psihice a acesteia. In privinta continuitatii psihice, John Locke (sec. XVII – XVIII, unul dintre cei mai mari filosofi englezi) considera ca persistenta constiintei este criteriul identitatii personale. Exista insa probleme legate de aceste continuitati luate drept criterii pentru identitatea personala: memoria sau caracterul, asimilate conceptului de constiinta, se pot schimba, schimband astfel si persoana iar continuitatea fizica presupune uneori schimbari importante, care ne fac sa ne intrebam daca mai este vorba de aceeasi persoana. Derek Parfit propunea urmatoarea solutie: exista doua unitati, aceea a constiintei in orice moment si aceea a intregii vieti, care sunt explicate prin descrierea relatiilor dintre diferitele experiente, precum si a acestora cu creierul persoanei.

conceptul-de-filosofie-filosofia-si-viata-banner

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *