Ideologia Daciei literare reflectata in nuvela lui Negruzzi
Alexandru Lapusneanul
IDEOLOGIA DACIEI LITERARE REFLECTATĂ ÎN NUVELA LUI NEGRUZZI
Literatura paşoptistă acoperă, ca denumire, o realitate socială, culturală şi literară fixată între finele deceniului al treilea al secolului XIX şi finele deceniului al şaselea.
Operele sciitorilor paşoptişti se apropie tot mai mult de valorile literarurii universale, adaptând sau preluând elemente romantice: militantismul, sentimentul naţional, culoarea locală, inspiraţia folclorică.
Apariţia revistei “Dacia literară” (Iaşi, 1840) a reprezentat un eveniment de o importanţă decisivă pentru cultura română din secolul trecut.
Articolul program al revistei, numit “Introducţie”, elaborat de Mihail Kogălniceanu, a fost însuşit de toţi scriitorii generaţiei. Punctul central îl constituie afirmarea hotărâtă a directivei naţionale şi populare în literatură. Dacia literară susţine că originalitatea este “însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi” şi repudiază imitaţiile şi traducerile, în special de proastă calitate.
Kogălniceanu susţine că scriitorul trebuie să se inspire direct din realităţile naţionale, din trecutul istoric şi din folclor, din frumuseţile patriei. Dacia literară deschide astfel perspectiva unei literaturi întemeiate pe observaţie, cultivând adevărul şi naturalul, încercând eliminarea sentimentalismului excesiv prezent în epocă.
Articolul introductiv al revistei are şi marea calitate de a pregăti unitatea de limbă şi unitatea literară a românilor.
Programul Daciei literare legitimează necesitatea spiritului critic obiectiv, capabil să aprecieze, fără părtinire, o operă literară: “critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana”.
În paginile revistei se vor afirma principalii scriitori ai epocii, cei pe care istoriografia literară îi cuprinde sub denumirea generică de paşoptişti: M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Alecu Russo, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, N. Bălcescu, D. Bolintineanu.
În spiritul programului revistei, scriitorii au abordat teme şi specii romantice, creând o literatură diversă şi valoroasă.
Scriitorii epocii cultivă în general toate genurile, preponderent pe cel epic şi pe cel liric. Apar atât specii literare clasice (epistola, fabula, oda, satira), cât şi romantice: meditaţia, elegia, legenda, balada, doina, poezia patriotică, nuvela istorică, drama istorică, comedia burgheză, eseul ştiinţific, poemul eroic, romanul.
Majoritatea scriitorilor dezvoltă o tematică istorică ce reflectă idealul de eliberare naţională şi socială. Se încearcă retrezirea în contemporani a mândriei naţionale. Astfel, meditaţiile istorice ale lui Grigore Alexandrescu, legendele istorice ale lui Bolintineanu, poemul în proză ritmată Cântarea României de Alecu Russo, drama Despot Vodă de Vasile Alecsandri, eseul istoric al lui Nicolae Bălcescu Românii supt Mihai Voievod Viteazul , fragmentele istorice ale lui Negruzzi ( printre care şi capodopera nuvelistică Alexandru Lăpuşneanul).
Alexandru Lăpuşneanul apare în 1840 în primul număr al „Daciei literare”. Lui Costache Negruzzi îi revine astfel meritul de întemeietor al nuvelei istorice, Alexandru Lăpuşneanul rămânând punct de reper al acestei specii în literatura română prin prezenţa unei intrigi riguroase, a cronologiei liniare, a construcţiei dramatice şi prin complexitatea personajului.
Negruzzi răspunde programului lui Kogălniceanu prin abordarea tematicii istorice, prin autotohtonism, prin militantism, prin realizarea culorii locale, prin crearea unui personaj excepţional etc. Înainte de toate însă, nuvela lui Negruzzi este ilustrativă pentru ceea ce Kogălniceanu aştepta de la literatura română a momentului prin originalitate şi valoare estetică.
REALITATE ŞI FICŢIUNE
Una dintre trăsăturile specifice nuvelei istorice constă în prelucrarea unor evenimente reale, consemnate în cronici şi letopiseţe. Adevărul istoric este însă urmărit în linii mari şi uneori este chiar sacrificat din dorinţa scriitorului de a obţine un anumit efect artistic: fie că este vorba de asigurarea echilibrului compoziţional al nuvelei, de intensificarea tensiunii narative, fie de întărirea caracterului spectaculos al acţiunii, fie spre reliefarea personajelor sau din intenţia de a construi o naraţiune pilduitoare.
Pentru a evoca a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul, Negruzzi se inspiră din Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche, de unde preia o parte din scenele-cheie ale acţiunii: solia boierească, pedepsirea celor 47 de boieri, boala şi călugărirea domnitorului pe patul de moarte.
Îndepărtându-se de realitatea istorică din dorinţa de a contura mai sugestiv conflictul dintre boieri şi domnitor, Negruzzi imaginează scene sau personaje inexistente în letopiseţe. Procedeul apare ca efect al contactului pe care Negruzzi l-a avut cu opera unor mari romantici evocatori ai trecutului ca: Walter Scott, Al.Dumas, V.Hugo, Manzoni şi alţii.
Şi el inventează ca aceştia, modificând destinul unor personaje (v. Moţoc), construind scene ca întâlnirea dintre doamna Ruxanda şi soţia unui boier ucis sau personaje ca Spancioc şi Stroici.
SUBIECTUL ŞI STRUCTURA NARATIVĂ
Subiectul nuvelei se desfăşoară într-o gradare bine controlată şi respectă cu stricteţe principalele momente.
Expoziţiunea. Întors în ţară cu oaste turcească, Lăpuşneanul este întâmpinat de un grup de boieri care îi declară că ţara nu-l vrea. El însă nu renunţă şi, prin puterea armelor, îşi recapătă tronul.
Intriga. Redevenit domn, Lăpuşneanul îşi manifestă deschis hotărârea de a se răzbuna pe boierii trădători, de a-şi consolida puterea prin eliminarea adversarilor.
Dezvoltarea acţiunii. Sub diferite învinuiri, ucide numeroşi boieri din tabăra adversă. Văduvele acestora o ameninţă pe doamna Ruxanda că „va da samă”. Speriată, doamna îl roagă pe Lăpuşneanul să înceteze prigonirea boierilor; domnitorul îi promite un leac de frică.
Punctul culminant. Sub pretextul unui ospăţ de împăcare, domnul îi adună la curte pe boieri şi ucide 47 dintre ei. Larma adună mulţimea în jurul palatului, gata să se revolte. Pentru a potoli gloata, Lăpuşneanul îl dă pradă pe Moţoc, marele vornic trădător, care este sfâşiat de mulţime. Capetele boierilor sunt aşezate de Lăpuşneanul într-o piramidă arătată doamnei Ruxanda ca „leac de frică”.
Deznodământul. Patru ani mai târziu, retras în cetatea Hotinului pentru a fi mai aproape de duşmanii de dincolo de graniţă, Lăpuşneanul se îmbolnăveşte grav şi cere să fie călugărit, lăsând ca succesor pe Bogdan, fiul său minor. Trezit din leşin, văzându-se în rasă călugărească, ameninţă că-i va ucide pe toţi. Îngrozită, doamna Ruxanda, la insistenţele boierilor Spancioc şi Stroici (întorşi în ţară să asiste la sfârşitul lui Lăpuşneanul), dar şi la sugestia mitropolitului Teofan, acceptă să-l otrăvească. Lăpuşneanul va muri în chinuri, sub ochii celor doi boieri.
Rigoarea clasică a compoziţiei se manifestă în echilibrul părţilor, precedate de un moto care face trimitere la elementul esenţial al capitolului: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu ” pune în prim-plan personalitatea domnitorului, „Ai să dai samă, Doamnă” aduce în lumină imaginea domniţei Ruxanda, „Capul lui Moţoc vrem” evidenţiază două personaje, Moţoc şi mulţimea, „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu ” face revenirea la figura lui Lăpuşneanul.
Fiecare capitol conţine câte un episod narativ: întâlnirea lui Lăpuşneanul cu delegaţia de boieri, confruntarea doamnei Ruxanda cu una dintre văduvele boierilor ucişi de soţul său, măcelul de la ospăţ, moartea domnitorului.
Decupajul efectuat de Negruzzi în textul nuvelei prin împărţirea acestuia în patru secţiuni are următoarele funcţii:
- asigură o structurare limpede a naraţiunii;
- creează echilibru compoziţional;
- reliefează faptele cele mai importante din perioada la care se referă relatarea;
- pune în evidenţă accelerarea ritmului acţiunii către punctul culminant, apropie nuvela de modul de structurare a textului dramatic.
Sub raportul construcţiei s-au remarcat, de altfel, în mod constant, o serie de similitudini cu textul dramatic. Se poate considera că fiecare dintre cele patru părţi ale nuvelei echivalează cu un act al unei drame. La acestea se adaugă tensiunea crescândă, finalul spectaculos, personalitatea covârşitoare a protagonistului (apropiat de unii critici de Macbeth şi Richard al III-lea), ponderea dialogului în text.
Analiza oricărui episod narativ evidenţiază echilibrul dintre vorbirea personajelor şi cea a naratorului. Fiecare pasaj dialogat (confruntarea dintre Lăpuşneanul şi boieri, dialogul cu doamna Ruxanda, cel cu Moţoc etc.) scoate în evidenţă relevanţa replicilor, modul în care ele definesc situaţia, făcând alte comentarii de prisos („A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?”), formularea concisă, adesea memorabilă a replicilor („Proşti, dar mulţi”), rarele intervenţii ale naratorului, reduse la indicarea vorbitorului sau precizări referitoare la ton, gestică, mimică etc. comparabile cu didascaliile din textul dramatic („răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”, „strigă Moţoc smulgându-şi barba”).
Prezenţa pauzelor descriptive se explică şi prin strategia narativă a intensificării tensiunii dramatice, dar şi prin dorinţa realizării culorii locale, a individualizării personajelor. Există chiar o tipologie a pauzelor descriptive impusă de intenţia autorului: descrierea de veşminte (hainele doamnei Ruxanda în capitolul al II-lea sau îmbrăcămintea purtată de Lăpuşneanul la slujba de la Mitropolie din cap. al III-lea), descrierea de personaje (portretul doamnei Ruxanda din cap. al II-lea), descrierea de ceremonii (ospăţul din cap. al III-lea), descrierea de cadru (cetatea Hotinului din cap. al IV-lea).
Păstrând datele speciei, relatarea evenimentelor se face la persoana a III-a, într-o manieră obiectivă. Tendinţa spre obiectivare la Negruzzi a fost analizată de T. Vianu în Arta prozatorilor români. Criticul observă că prin „impersonalitatea povestirii” Negruzzi realizează racordarea la estetica realismului.
Având în vedere că nuvela a fost scrisă şi publicată în plină perioadă paşoptistă, a cărei literatură se caracterizează prin autohtonism, militantism, coexistenţa curentelor, Alexandru Lăpuşneanul prezintă o compoziţie în care coexistă elemente aparţinând realismului (observaţia psihologică, obiectivitatea perspectivei narative), cu elemente romantice (procedeul antitezei, întoarcerea spre trecut, crearea unui personaj excepţional, preferinţa pentru scene tari şi răsturnări de situaţie) şi cu elemente clasice (echilibrul şi simetria părţilor, sobrietatea şi concizia stilului).
Nicolae Manolescu găsea patru argumente în sprijinul demonstrării apartenenţei nuvelei la romantism:
- întâmplările sângeroase puse de autor în legătură cu Lăpuşneanul sunt înfăţişate din raţiuni documentare (au caracter ilustrativ);
- aprecierile auctoriale au valoare etică (divulgând pe narator), şi una de anticipare a comportării eroilor;
- descrierile nu sunt inserate numai de dragul plasticităţii sau al funcţionalităţii, ci au acea manieră ilustrativă a romanticilor care urmăresc să ne instruiască despre epocă;
- linearitatea psihologică şi linearitatea narativă.
Cel mai important dintre argumente este, până la urmă, modul de realizare a personajului eponim, caracter excepţional pus în împrejurări excepţionale, asupra complexităţii căruia judecăţile critice diferă fundamental.
Pentru Nicolae Manolescu eroul e doar „sangvinar şi teatral demonic, fără complexitate”, de o „instinctualitate primară”, în timp ce Al. Piru vorbeşte despre „un artist al disimulaţiei, un personaj complex, nu o brută însetată de sânge.”
Ca personaj romantic, el este conturat în antiteză cu alte personaje (Moţoc, doamna Ruxanda), are caracter excesiv (fire violentă, temperament coleric la limita patologicului, tiran înzestrat cu plăcerea neroniană de a construi spectacole).
Dialogurile evidenţiază şi ele componenta romantică prin caracterul memorabil al replicilor sau retorismul discursurilor.
STILUL
Din punctul de vedere al mijloacelor artistice, pe Negruzzi îl caracterizează sobrietatea exprimării, laconismul şi precizia. Înregistrarea fără înflorituri a mişcărilor, a gesturilor, a detaliilor de comportament, concizia notării reprezintă primul mare succes al prozei noastre artistice. Culoarea de epocă este realizată nu numai prin descrieri, ci şi prin limbajul cu elemente din cronici (arhaisme lexicale, dar şi construcţii sintactice arhaice). În mod surprinzător, apar şi expresii neologice prin care autorul introduce perspectiva şi planul său moral, intervenind înăuntrul ficţiunii, orientând-o pe alocuri.
