IONA - Comentariu sintetizat
Limba si lit. romana

Iona de Marin Sorescu – Comentariu

 iona-de-marin-sorescu-comentariuPiesa de debut a lui Marin Sorescu în dramaturgie, Iona va deveni prima parte a trilogiei Setea muntelui de sare, fiind urmată de Paracliserul şi Matca. Această „trilogie a nedumeririlor”, cum o numeşte însuşi autorul, a izvorât din lupta omului pentru cunoaştere, din setea sa de absolut, din căutarea nepotolită a unei ieşiri din absurdul vieţii zilnice.

Într-un Extemporal despre mine, Sorescu defineşte trilogia drept o „carte de filosofie”, care nu a luat însă forma tratatului sistematic, ci pe cea a teatrului de idei, în care sensul simbolic covârşeşte reprezentarea realistă.

GENEZA

În Biblie, profetul Iona este pedepsit pentru nesupunere la porunca divină, fiind închis, ca într-o carantină, trei zile şi trei nopţi în trupul unei balene. Pocăindu-se, Iona este eliberat.

De la această secvenţă biblică pleacă Marin Sorescu, redimensionând însă mitul, desacralizându-l.

În spirit existenţialist, autorul vorbeşte în tragedia sa despre omul brutalizat de existenţă, despre determinismul necruţător al circumstanţelor.

TEMA

Marian Sorescu pleacă de la metafora lui Nietzsche: „Solitudinea m-a înghiţit ca o balenă”. Piesa Ionaexpresie strigătului tragic al individului însingurat care face eforturi disperate spre a-şi regăsi identitatea („Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”) şi spre a-şi câştiga libertatea.  

SUBIECT, CONSTRUCŢIE, SEMNIFICAŢII

Marin Sorescu a optat, în teatru, pentru o formă de simplificare detectabilă încă din poezia sa –reducerea la esenţă. Şi totuşi, această opţiune nu conferă pieselor sale aerul unor abstracţiuni reci, intelectualiste. Drumul persoanajelor sale fără trăsături caracterologice, incompatibile cu esenţializarea la care procedează dramaturgul, este lesne sesizabil din meandrele sale. Ceea ce se numeşte în teatru „conflict”, „intriga”- categorii determinante pentru tipul dramaturgic comun de reflectare a realităţii- este, aici, conceput în alt spirit.

Elementul de şoc pe care îl aduce Marin Sorescu constă nu numai în ineditul situaţiilor dramatice. Drumul spre perfecţiune al personajelor sale nu este „dat”, în detalii bogate, expuse programatic. El devine drum al cunoaşterii profunde, direct, esenţial, tulburator prin simplitatea sa, aflat într-un perfect echilibru între seriozitatea riscului asumat şi ironia ca formă a lucidităţii.

Personaj solitar, pescarul Iona visează de o viaţă să prindă peştele cel mare. Ghinionist la pescuitul în mare, el îşi aruncă undiţa în acvariul adus de-acasă, cu peşti docili, domesticiţi (soluţie ironică).

Pescarul lui Marin Sorescu se află de la început în gura peştelui uriaş; a trăi într-o stare de ameninţare este condiţia lui de existenţă.

Confesându-se: „Trebuie să trăiesc şi eu”, Iona e înghiţit de peştele uriaş, trezindu-se în „mizeria acvatică” a unui pântece enorm, un adevărat labirint în care se avântă pentru a ieşi sau pentru a ajunge undeva. Iona îşi aseamănă claustrarea cu moartea, dar speră că ieşirea lui va echivala cu o nouă „naştere”. El se amuză, face haz de necaz, vorbeşte cu dublul său fictiv ca şi cum ”ar trăncăni cu un sătean”. Vorbăria este scut de apărare în faţa tragicului: „Fac ce vreau… Vorbesc. Să vedem dacă pot să tac. Să-mi ţin gura. Nu, mi-e frică…”.

Despre chitul care l-a înghiţit vorbeşte ca despre un peşte oarecare, ba chiar ca despre un semen, despre un „dumnealui” de altă lege. „Individul ” Iona, cum i se spune uşor peiorativ, se dedublează continuu, se întreabă. El adună lumea prin cuvânt, dar, când se concentrează spre sine, când încearcă să-şi descopere în el însuşi trecutul, se izbeşte de „ceaţă”, afirmând: „Nu-mi aduc aminte nici o limbă în vânt.”. Universul se încheagă în dialog cu sine sau cu altul, Iona comportându-se ca şi când în scenă ar fi două personaje.

Primele cuvinte rostite de pescar după intrarea în burta balenei exprimă percepţia unei alte dimensiuni temporale: „Mi se pare mie sau e târziu?”. Detenţiunea îi dă senzaţia unui timp determinat de două forţe: cea opresivă, a memoriei din timpul trăit, şi cea de eliberare de sub presiunea memoriei. Eşecul repetat al încercării de ieşire din captivitate prin spintecarea balenelor înghiţite una de alta reprezintă doar o tentativă de a depăşi conştiinţa nefericirii, a stării traumatizate, a dezordinii, a solitudinii.

Încercând să se elibereze, Iona devine instrument al sfârtecării. Unghia-sabie simbolizează detaşarea omului de regn, acţiunea conştientă. Până acum existenţa era  jucată, acum existenţa este cea care joacă jocul.

Ieşirea din limite vechi (peştele I) este intrarea în limite noi (peştele II). Iona se descoperă pe sine ca ins captiv într-un labirint în care fiinţele au o dublă identitate, de vânat şi vânător, de jucărie a destinului şi de destin. Omul se luptă cu jocul existenţei plasat într-o imagine a lumii ca ”ierarhie de sfere” sau „serie biologică de stereotipii”.

Într-un ultim efort de evadare din „întunecime” Iona apare în spărtura ultimului peşte spintecat de el. Ieşind din ceea ce el crede că e ultima balenă, pe ţărm, priveşte în zare ca într-o oglindă. Chiar speră că a ajuns afară şi caută cu privirea marea. Vede pustietatea din jur. Târziu se dumireşte că orizontul e doar „o burtă de peşte, un şir nesfârşit de burţi”. Iona caută o definiţie a vieţii, caută un nume pentru sine, îşi descoperă identitatea ca fiinţă înzestrată cu atributul reflecţiei. Înţelege că a greşit drumul. Trebuie să încerce o cale inversă, alta decât cea a necesităţii care guvernează o natură fără raţiune. Se hotărăşte să pornească în direcţie opusă spintecându-şi burta cu cuţitul.

Iona moare rostind cuvinte pline de speranţă :”Răzbatem noi cumva”. Moartea sa nu înseamnă sfârşitul aventurii, ci corectarea traiectoriei demersului cunoaşterii, o deviere spre interior a acesteia.

Experienţa de cunoaştere, în Iona, consacră un elan individual care întruneşte un „consens al umanului”. În această constă exemplaritatea demersului în labirint al lui Iona. Văzând că universul este acelaşi lanţ de burţi de balene, Iona conştientizează şi limita la care a ajuns. Aici trebuie relevat tragicul, „în intâlnirea unei fiinţe conştiente finite cu propria sa finitudine percepută ca limită” (Gabriel Liiceanu).

Labirintul rutinier străbătut de Iona generează acea „deschidere spre bine” caracteristică unui „rău asumat prin înfruntarea conştienta a limitei”.  

CONCLUZII

Simbolul lui Iona, omul însingurat, este o încercare de mediere între omul singur, incredibil de singur, şi omenirea întreagă, omul în condiţia sa umană în faţa vieţii şi a morţii.

Sinuciderea nu este la Iona o soluţie a ieşirii din comedia existenţei. Pe Iona îl preocupă posibilitatea ieşirii din ceva, o dată ce te-ai născut, credinţa că moartea nu este decât un prag simbolic, un nou capăt de drum şi nu un sfârşit în efortul omului de a se înstăpâni asupra necesarului şi asupra lui însuşi.

Iona îşi asumă revolta ca atitudine polemică faţă de un destin insumabil, îşi confruntă destinul propriu (destinul-jucărie) cu destinul leviathanic al lumii.

Iona încearcă să arate umanităţii neîncrezătoare un leac tămăduitor: cunoaşterea de sine, forţa tămăduitoare a spiritului.

În structura piesei, drumul personajului e construit simetric: primul tablou îl înfăţişează în afara labirintului, iar al doilea şi al treilea în interiorul balenei, în alt spaţiu şi în alt timp. Pentru a descrie această traiectorie, Marin Sorescu uzează de ironie, umor negru, absurd, paradox, parabolă, alternează simbolul cu meditaţiile despre viaţă, moarte, oameni, lucruri. 

 

One thought on “Iona de Marin Sorescu – Comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *