O scrisoare pierdutua
Limba si lit. romana

O scrisoare pierdută – Comicul de moravuri si de caracter

o-scrisoare-pierduta-comicul-de-moravuri-si-de-caracterCea mai importantă piesă a lui Caragiale, în care geniul său cunoaşte deplina manifestare, este O scrisoare pierdută, jucată în premieră la 13 noiembrie, 1884.

Tema comediei o constituie viaţa social-politică dintr-un orăşel de provincie în circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală.

Întreaga acţiune a piesei se derulează “în capitala unui judeţ de munte”, cuprins de febra campaniei electorale. Pretextul dramaturgic, ce încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată de Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi apoi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de cel din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. În timp ce Zoe este dispusă a accepta condiţiile impuse de Caţavencu, Tipătescu încearcă o înţelegere favorabilă sieşi, iar Trahanache are “puţintică răbdare”, încercând să-l prindă pe “onorabilul” cu alta şi mai boacănă (Trahanache lasă a crede că scrisoarea este “curată plastografie”). Farfuridi şi Brânzovenescu, aliaţi ai lui Trahanache şi Tipătescu, bănuiesc o trădare şi sunt dispuşi să expedieze o anonimă la Centru.

Momentul de maximă tensiune în care cei doi candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri memorabile este adunarea electorală din actul al treilea al piesei. Bătaia dintre taberele de alegători, cu concursul poliţaiului Ghiţă Pristanda şi al oamenilor săi, se declanşează imediat după anunţarea numelui candidatului: Agamiţă Dandanache.

În final, conflictul se rezolvă, căci scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, Caţavencu apare umil şi speriat, acceptând să conducă festivitatea în cinstea noului ales,  totul terminându-se cu bine într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare.

O scrisoare pierdută este o comedie in patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni si conflicte, iar al patrulea anulând toata agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia piesei sunt de remarcat cel puţin trei elemente care probează arta de dramaturg a lui Caragiale. În primul rând, piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o accentuată stare de agitaţie şi de nervozitate. În al doilea rând, e de consemnat că nu avem de-a face cu o acţiune în sensul clasic al cuvântului, deoarece acţiunile în succesiunea lor temporală nu mişcă nimic în mod esenţial, întreaga mişcare se derulează fatalmente, concentric, în jurul pretextului. Cu toate acestea, curiozitatea spectatorului este continuu stimulată de procedeele compoziţionale utilizate:  modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţii, elemente-surpriză, amânări, anticipări etc. (De exemplu: este amânată apariţia lui Caţavencu, agentul conflictului, până în actul al doilea, scena a VII- a; acelaşi Caţavencu este sigur de sine atâta vreme cât are scrisoarea, atitudinea sa schimbându-se brusc în momentul în care o pierde; sau Cetăţeanul turmentat apare în momentul în care spiritele sunt încinse din pricina scrisorii, iluzionându-le cu posibilitatea rezolvării problemei şi deziluzionându-le). De aici, o a treia “surpriză” de construcţie: chiar dacă începutul şi finalul comediei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii.   Pare că nimic nu s-a întâmplat, protagoniştii s-au aşezat la locurile lor fără a resimţi vreo traumă, căci le lipseşte înzestrarea cu memorie afectivă, şi totul poate începe din nou. În mod ingenios, echilibrul fusese refăcut prin corectarea hazardului (scrisoarea se întoarce la destinatar) şi prin stingerea surprinzător de facilă (şi de aceea comică) a conflictului. Parcă pentru a relativiza şi mai mult existenţa acestei lumi, dramaturgul complică mecanismul piesei prin apariţia celei de-a doua scrisori, arma de şantaj a lui Dandanache. Asistăm la o adevărată tehnică de amplificare a conflictului, devenit tot mai arborescent pe măsură ce se precizează relaţiile dintre personaje şi se acumulează accidentele.

Comicul este o categorie estetică greu definibilă din cauza dependenţei de obiceiuri şi mentalităţi, variind de la o epocă istorică la alta.

Cele mai numeroase teorii explică efectul comic prin dezvăluirea neaşteptată a unui contrast – de exemplu între limbaj (stil, registru, forme învechite sau forme noi) şi situaţie, sau între conţinutul aparent şi cel real al unui mesaj, între două scenarii incompatibile.

Comedia lui Caragiale O scrisoare pierdută uzează de toate tipurile de comic: de situaţie (pierderea şi găsirea scrisorii, întâlnirea Caţavencu – Tipătescu); de caracter (ipostazele personajelor, disponibilitatea disimulatorie); comicul de moravuri (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, practicarea şantajului politic); comicul de nume, comicul de limbaj.

Comicul de moravuri vizează viaţa de familie(triunghiul conjugal Zoe – Trahanache – Tipătescu) şi viaţa politică (şantajul, contraşantajul, falsificarea listelor electorale, satisfacerea intereselor personale).

Chiar titlul comediei pune în evidenţă relaţia dintre moravurile din viaţa de familie şi din viaţa politică. Din obiect al unei relaţii epistolare particulare, scrisoarea trimisă de tipătescu lui Zoe se transformă într-un obiect de rezonanţă publică. Scrisoarea se transformă într-un personaj (în sensul importanţei sale), participând la profilarea destinelor.

Cele câteva rânduri pierdute şi citite la lumina felinarului de pe stradă de un cetăţean turmentat şi, imediat apoi, de un avocat devin de interes general.

Neglijenta scrisorică de amor devine peste noapte un “document de cea mai mare importanţă”, un obiect politic de care pare a depinde soarta fiecărui localnic.

Lumea micului târg este împărţită, prin pierderea scrisorii, în trei categorii: cei care se iluzionează că scrisoarea le va aduce puterea – Caţavencu; cei care intră în panică, temându-se să nu piardă puterea – Tipătescu şi Zoe; cei derutaţi de reacţia celor două tabere: Cetăţeanul turmentat. Acesta este cel care face ca scrisoarea să treacă de la o partidă la alta, provocând, întâi, panica lumii de la putere şi iluziile celor însetaţi s-o preia, ca apoi, tot el, să inverseze raporturile. Scrisoarea, pierdută de mai multe ori, de Zoe, de Cetăţean, de Caţavencu, este regăsită de Cetăţean. Ea se aseamănă unui personaj aproape invizibil, totuşi imprevizibil, omniprezent. Ea este pentru „iutele” Tipătescu o chestiune de viaţă şi de moarte, pentru Zoe – o ruşine publică intolerabilă, pentru Trahanache, o afacere cam complicată care cere “puţintică răbdare”, o treabă de serviciu pentru Pristanda.

Comicul de moravuri este relevant şi la nivelul evoluţiei unor personaje. Reprezentativ în acest sens este Zaharia Trahanache. El face parte din triunghiul conjugal, în cadrul căruia are un joc ambiguu. Pare a fi naiv, un încornorat simpatic, dar naivitatea conjugală contrastează cu viclenia celui mânat de „enteres”.”De opt ani trăim împreună ca fraţii”, spune el despre Tipătescu. Sub aparenţa bonomiei senile îşi ascunde atitudinea coruptă în viaţa politică, fiind implicat în contraşantaj (ele este cel care găseşte poliţa falsificată de Caţavencu) şi în falsificarea listelor electorale.

Comicul de caracter reliefează defectele general-umane, pe care Caragiale le satirizează: demagogia lui Caţavencu, prostia lui Farfuridi, servilismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache. El se combină cu comicul numelor proprii prin care scriitorul sugerează dominanta de caracter, originea sau rolul personajelor în desfăşurarea evenimentelor.

Personajele din comedii au adesea trăsături standardizate, care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. De exemplu: tipul încornoratului (Trahanache); tipul primului-amorez şi al donjuanului (Tipătescu); tipul cochetei şi al adulterei (Zoe); tipul politic şi al demagogului (Tipătescu, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Dandanache); tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat); tipul funcţionarului (Pristanda); tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu); tipul raisonneur-ului (Pristanda) (Pompiliu Constantinescu). Recursul la un repertoriu fix de trăsături – psihologice, morale, sociale, comportamentale – în construcţia personajelor este o particularitate străveche şi persistentă a comediei ca specie dramatică. Caragiale foloseşte o tehnică similară, rafinând-o însă prin capacitatea de a individualiza, de a crea personaje memorabile, inconfundabile. Uneori este suficient un singur schimb de replici pentru ca un personaj să capete individualitate, în ciuda plasării lui într-o anume categorie. De exemplu: în actul III, scena IV, Trahanache îi dă lui Tipătescu poliţa falsificată de Caţavencu, cu obişnuitul aer uituc, spunându-i: “A! ţi-am dat poliţa lui Caţavencu…Să nu o pierzi.”. Un alt unghi din care poate fi privită galeria eroilor din comediile caragialiene este constanţa acestora. S-a spus cu îndreptăţire că din comedii lipsesc personajele care să evolueze, care să sufere transformări psihologice. Există, în schimb, diferenţe notabile în felul personajelor de a reacţiona la împrejurări. La extreme se află Trahanache şi Caţavencu: unul imperturbabil, mereu egal cu sine, celălalt adaptându-se cu o enormă uşurinţă schimbărilor bruşte de conjunctură, trecând prin cele mai variate ipostaze: bunăvoinţă vicleană, spirit conciliant, infatuare afişată, patetism, umilinţă liguşitoare, entuziasm etc. Pentru confirmare, se pot urmări întâlnirea Caţavencu – Pristanda (actul II, scena VII); Caţavencu – Zoe (actul II, scena X); Caţavencu – Zoe (actulIV, scena IX).

Precum în celelalte comedii caragialiene, protagoniştii din O scrisoare pierdută sunt în cea mai mare parte personaje plate, lipsite de profunzime şi de mister. Există însă şi personaje al căror comportament nu este lipsit de ambiguitate.

Sunt personaje care, făcând parte din aceeaşi categorie, se disting prin modul de a reacţiona la împrejurări. Tipătescu şi Trahanache reprezintă tipul politicianului demagog, dar, în timp ca Trahanache îşi păstrează calmul imperturbabil în faţa ameninţării lui Caţavencu şi caută cu diplomaţie o armă de contraşantaj, Tipătescu reacţionează impulsiv şi violent, ordonă arestarea fără mandat a lui Caţavencu, iar în confruntarea directă îl ameninţă că îl ucide cu bastonul.

În piesa lui Caragiale comicul de moravuri şi cel de caracter se combină magistral în realizarea unui personaj ca Trahanache, tipul politicianului corupt, ticăit şi viclean.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *