moara cu noroc
Limba si lit. romana

Moara cu noroc: Personajele lui Slavici

STRUCTURĂ TRAGICĂ – EVOLUŢIE REALISTĂ

Nuvela „ Moara cu noroc ” aduce în prim-plan caractere puternice, firi pasionale şi complexe, care trăiesc la limita dintre moral şi imoral, într-o lume dominată de violenţă şi de patima înavuţirii. Eroii sunt realizaţi cu detaşare şi realism, metoda dominantă fiind analiza psihologică.

Moara cu noroc atinge aproape dimensiunile unui roman, dar statutul de nuvelă este păstrat totuşi prin faptul că numărul personajelor este redus, conflictul rămâne linear şi evenimentele epice au loc într-o perioadă relativ scurtă de timp. Naraţiunea, obiectivă, alternează cu descrierea şi dialogul. Vocea naratorului este una egală, fără inflexiuni care să trădeze o atitudine faţă de întâmplările relatate, indiferent de natura lor. Moralistul Slavici, totuşi, nu este absent. Comentariul moral asupra faptelor este făcut din interiorul lumii evocate, prin intermediul altor personaje, cum ar fi, de exemplu, bătrâna mamă a Anei, a cărei replică de la începutul nuvelei capătă valoarea unei norme susţinută de evoluţia întregului subiect: “Omul să fie mulţumit …”

Vocea naratorului introduce şi alte voci, ale personajelor, care apar în sevenţele dialogate.Astfel, dialogul capătă funcţia de a catacteriza personajul, dezvăluindu-i modul de a fi.

Protagonistul – Ghiţă – şi antagonistul – Lică – se definesc antitetic.

Ghiţă este un personaj complex, analizat atât în contradicţiile propriei structuri interioare, cât şi în relaţie cu cei apropiaţi şi cu evenimentele unei lumi debusolate. El face parte din „triunghiul” de personaje care domină nuvela, împreună cu Ana, soţia sa, şi cu Lică Sămădăul.

Protagonistul nuvelei, Ghiţă este centrul de iradiere a semnificaţiilor, destinul său ilustrând toate cele trei straturi tematice ale nuvelei (social, psihologic şi moral), ilustrând „teza morală” a textului – formulată de personajul-raisonneur al cărţii, bătrâna. Cel care poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât antieroul care se lasă învins de balaurul răului. Scenariul arhetipal pe care îl reeditează traseul său existenţial nu este decât o altă „ispitire şi cădere în păcat”. Dinamica psihică a personajului reliefează însă nu o involuţie lineară, o degradare continuă, ci o traiectorie sinuoasă, generată de criza morală. Eroul lui Slavici este, aşadar, un personaj complex, dilematic, care evoluează de la tipicitate – cârciumar dornic de avere – la  individualitate. Procesul devenirii lui Ghiţă este surprins prin mijloacele moderne ale analizei psihologice, prin monologul interior şi dialogul polemic. Devenirea sa tragică se adânceşte prin „căderea” dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre cel imoral.

Conflictul în cadrul căruia evoluează personajele este unul de ordin moral – lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare. Începutul nuvelei este semnificativ, are rol de sentinţă. În dialogul soacră-Ghiţă se enunţă preceptul moral: omul să fie mulţumit cu ce i-a dat soarta.

Ghiţă, cizmar sărac, hotărăşte să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. Neîntâmpinând obstacole, el se mută împreună cu soţia, soacra şi copilul la cârciumă. La început, norocul pare să le surâdă. Banii încep să se adune (parcă prea uşor). Dar liniştea este perturbată de sămădăul Lică. Ghiţă înţelege că acesta este adevăratul stăpân al locului şi că trebuie să i se supună. El intuieşte de la început natura interioară a oponentului său. Pentru el, Lică întruchipează răul necunoscut şi imprevizibil căruia nu-i poate fixa gravitatea. Se simte asediat şi e gata să riposteze. Rivalul ştie însă cum să îl dezarmeze. Treptat, Ghiţă începe să se obişnuiască cu răul, ale cărui geneză obscură şi acţiune consecventă le atribuie destinului.

Suflet simplu în aparenţă, cel puţin datorită statutului social, Ghiţă îşi dezvăluie complexitatea pe parcurs. Sondarea subiectivităţii sale îi evidenţiază tensiunile, cântările, traumele vieţii interioare. Prin dialog, monolog interior, stil indirect liber se realizează analiza psihologică având ca obiect interioritatea lui Ghiţă.

Din momentul întâlnirii cu Lică, viaţa cârciumarului începe să se schimbe. Iniţia, face pregătiri ca pentru a rezista unui asediu. Întreaga fiinţă îi este cuprinsă de tensiune, energia şi-o mobilizează în acest scop. Manifestările sale exterioare – devine ursuz, se enervează din orice, râde speriindu-i pe cei din jur, o neglijează pe Ana – sunt întrupări ale interiorului. O vreme se amăgeşte că va scăpa de Lică, dar acesta ştie să exploateze dorinţa de câştig.

Prima confruntare dintre Ghiţă şi Lică se produce în capitolul al V-lea. Dialogul dintre ei se defineşte ca duel verbal. Lică îl abordează pe Ghiţă direct, comunicându-i ce trebuie să facă. Cum Ghiţă nu i se supune, Lică îi oferă, aspru, soluţia: „Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc”.

Comentariul naratorial este aproape absent. Ghiţă e lăsat să vorbească, să-şi dezvăluie actul bravării – în fapt, îi e frică de Lică –, iar Lică, asumându-şi deschis teama de celălalt, îl domină. Dovadă – reacţia lui Ghiţă, previzibilă după dialogul cu Lică, notată, de această dată de narator (ca un martor oarecare): „Ghiţă rămase câtva timp încremenit cu ochii ţintiţi la dânsul”.

Ghiţă trăieşte o puternică dramă interioară. Puterea sa, acea putere a omului cinstit pe de-a-ntregul, se năruie progresiv. Minciuna îl face pe Ghiţă complicele lui Lică şi-i erodează încrederea în sine. Soluţia de a pleca de la han este evitată, Ghiţă fiind atras de puterea banului. Acceptând să devină complicele lui Lică, Ghiţă se lasă, pentru scurt timp, condus de voinţa acestuia. Personajul înţelege însă că singurul mod de a învinge răul este divulgarea fărădelegilor lui Lică, dar până aici trece prin faza autojustificării.

În capitolul al IX-lea, Ghiţă rosteşte două monologuri: primul având un destinatar imprecis („voi”), cel de-al doilea adresat unui personaj care nu e prezent (Ana). Contextul este următorul: după călcarea arendaşului, bănuit fiind Lică, Ghiţă este eliberat pe chezăşie de către comisar. Ştie că faptele sale (de exemplu, primirea de porci furaţi de la Lică) sunt reprobabile. Totuşi îi învinuieşte pe cei care nu-şi exercită puterea pentru a impune justiţia. În monologul adresat, Ghiţă se justifică, învinuieşte, se eroizează: “Da, […], am primit porci de furat de la Lică, dară voi, fiind puşi în locul meu, aţi fi mers mai departe decât mine”. Conştiinţa lui vinovată are nevoie de argumente eliberatoare.

În al doilea monolog, destinatarul este Ana. Înduioşat de propria stare, consolat de gândul că numai iubirea pentru Ana îl adusese şi-l ţinuse la Moara cu noroc, Ghiţă se adresează cu reînviată tandreţe, soţiei. Îi mărturiseşte dorinţa de a pleca de la cârciumă, încearcă să-i readucă vechea încredere în el. Naratorul îşi lasă personajul să se adreseze în imaginar direct fiinţei de care, în real, se îndepărtase.

Între rău, reprezentat de Lică, şi lege, reprezentată de jandarmul Pintea, Ghiţă se situează până la urmă de partea legii. Sacrificiul este suprem. Pentru a-l atrage pe Lică, Ghiţă îşi lasă soţia pradă acestuia. Gestul extrem al personajului stârneşte admiraţia jandarmului Pintea.

Nimic nu e mai important ca ispăşirea pedepsei, ca răscumpărarea vinei. De aceea, ura pentru Lică nu este decât element secundar. Primează cedarea lui Ghiţă, abdicarea în faţa răului şi a minciunii.

Moartea devine pentru Ghiţă singura alternativă. Acţiunea exte­rioară înseamnă uciderea soţiei sale, urmată de propria-i moarte. Ghiţă o omoară pe Ana şi este omorât imediat de Răuţ, omul lui Lică. Destinul său este exemplar pentru cel ce încalcă legea morală.

Agent al destinului lui Ghiţă este Lică Sămădăul, întruchipare a maleficului. Lică Sămădăul este un personaj tot atât de complex ca şi Ghiţă. El este „sămădăul”, adică „porcar şi el, dar om cu stare, aspru şi neîndurător”. Simbolic, acesta se iveşte la han într-o zi de luni. Lui Lică i se schiţează în linii ferme un portret iniţial: „Peste puţin sosi şi Sămădăul, vestitul Lică Sămădăul , la Moara cu noroc. Lică, om ca de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă cu mustţa lungă, cu ochi mici şi verzi şi cu sprâncene dese şi împreunate la mijloc”. Detaliile fizice au rol semnificativ, sugerând un om de mare voinţă, ager, viclean şi plin de răutate, cu temperament energic şi viaţă dinamică. Detaliile vestimentare îl singularizează în raport cu porcarii de rând: „Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codiriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur”.

Lică reprezintă omul care-şi face singur legea. El ilustrează o tipologie realistă, socială, dar şi o tipologie general-umană de culoare romantică. Prin chipul său demonic – „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol”, el exercită asupra tuturor o fascinaţie care paralizează voinţa şi aspiraţia spre etic.

Puterea lui Lică e covârşitoare. Lică reprezintă forţa în stare să sfideze legile divine şi umane. Puterea lui stă în nepăsarea cu care acţionează pentru a-şi atinge scopurile. Lică e obişnuit să domine oamenii şi aceştia să i se supună. Abil, el înţelege că Ghiţă simte o atracţie deosebită pentru bani şi, uzând de slăbiciunea hangiului, îl transformă pe acesta într-o unealtă a sa. Cinismul personajului atinge apogeul când îi spune hangiului: „Acu nu te mai las să pleci; ai stat până acum din încăpăţânare; trebuie să stai de aici înainte de frică”. Frica e starea pe care Lică încearcă să o impună.

Lică dispune de o putere de seducţie demonică. Simultan cu distrugerea lui Ghiţă, încearcă şi seducerea Anei. Tinerei femei îi impune un sentiment de frică şi de dispreţ amestecate cu o anume fascinaţie.

Reprezentând răul, Lică e imun la suferinţă, şi de aceea crimele sale nu îi trezesc remuşcări.

Deşi indiferent la suferinţele cuplului Ghiţă-Ana, Lică va avea destinul legat de al lor. Cu toate că refuză să o ia pe Ana cu el, rămâne cu imaginea femeii în gând. Schimbă soarta lui Ghiţă, dar acesta, la rândul lui, devine agent al destinului Sămădăului.

Urmărit de Pintea, Lică încearcă să găsească adăpost în biserică, dar simte că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu.

Moartea personajului este violentă ca şi viaţa lui. Şi este un act ultim de putere, căci Lică se sinucide.

Realizate în manieră realistă, impunându-se prin complexitatea vieţii lor interioare şi un comportament exterior tipic naturii lor fruste, voluntare, dar ezitante, personajele lui Slavici rămân în nuvelistica românească unele dintre caracterele cel mai bine conturate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *