Acasă / Materiale Bacalaureat / Limba si lit. romana / Ion Creanga – Povestea lui Harap Alb

Ion Creanga – Povestea lui Harap Alb

  1. Definiţia basmului

Basmul este o specie a epicii populare sau culte în care sunt relatate întâmplări reale împletite cu întâmplări fantastice la care participă personaje cu puteri supranaturale, binele învingând întotdeauna răul.

  1. Trăsăturile basmului

– mod clasic de ordonare a momentelor subiectului (o situaţie iniţială de echilibru – expoziţiunea, apariţia unui factor perturbator – intriga, acţiunea reparatorie marcată de o aventură la care participă un erou – desfăşurarea acţiunii, refacerea echilibrului prin confruntarea cu răul şi pedepsirea lui – punctul culminant, răsplata eroului – deznodământul);

– coordonate spaţio-temporale vagi (se ilustrează astfel caracterul universal valabil al întâmplărilor şi personajelor şi se instituie o convenţie a unei lumi fantastice);povestea-lui-harap-alb

– acţiuni tipice

– personajele sunt polarizate (pozitive, negative);

– prezenţa obiectelor miraculoase (fluier, perie, sabie, măr);

– metamorfoze (prin blestem, prin băutură sau aliment magic, prin puteri supranaturale);

– clişee compoziţionale – caracterul formular (cele trei tipuri de formule);­

– motivele specifice.

            Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult publicat în revista “Convorbiri literare” la 1 septembrie 1877.

TEMA

            Povestea lui Harap-Alb este însăşi sinteza basmului românesc. Toată filozofia noastră populară, între fatalitatea răului şi ideala căutare a binelui se lămureşte în încercările grele ale fiului de împărat, robit diavolului cu chip de om preschimbat în Spân şi mântuit de bunătatea şi curăţia lui prin colaborarea cu uriaşii întrupând forţele cosmice.

RELAŢIA CU FOLCLORUL. STRUCTURA REALISTĂ A FANTASTICULUI.

            Meritul lui Creangă este că a scos basmul din circuitul folcloric şi i-a dat un statut cult. Dacă lumea e ţărănească, subiectul respectă totuşi tiparul basmului, cu competiţia dintre bine şi rău şi comprimarea acţiunii. Tărâmul de dincolo e, de asemenea, o lume terestră. Fabula este în mare măsură realistă. Limbajul accentuează impresia de realism ţărănesc. Însuşi eroul nu are trăsături miraculoase propriu-zise. El reuşeşte să treacă dificilele probe la care e supus  nu prin darurile sale supranaturale, ci cu ajutorul primit din partea unor făpturi fantastice. Soluţia miraculoasă e mereu amânată la extrem în basmul lui Creangă .

SUBIECTUL ŞI STRUCTURA NARATIVĂ. FUNCŢIILE BASMULUI

Subiectul corelează motive tipice basmului: călătoria iniţiatică, probele, interdicţia, vicleşugul, înşelarea, impostorul, uzurparea identităţii, peţirea, moartea şi reînvierea eroului, nunta, triumful binelui.

Expoziţiunea. Cel mai mic dintre fiii unui crai porneşte la drum spre curtea Împăratului Verde pentru a-i urma la tron.

Intriga. Incălcând sfatul tatălui, ia în slujbă un spân care, prin vicleşug, i se substituie.

Dezvoltarea acţiunii. Crăişorul, devenit rob, este silit să îndeplinească diferite sarcini periculoase, menite a-I aduce sfârşitul. Ajutat de calul năzdrăvan şi de Sfânta Duminică iese învingător de fiecare dată. Cea de-a treia sarcină îl face s-o cunoască pe fata Împăratului-Roş, pe care trebuia s-o peţească pentru spân. Cei doi se îndrăgostesc.

Punctul culminant. Fata împăratului Roş îl respinge pe spân, dezvăluind adevărul identitaţii celor doi. Harap-Alb cade victimă spânului.

Deznodământul. Impostorul este ucis de calul năzdrăvan, în timp ce, cu ajutorul apei vii şi al apei moarte, fata Împăratului Roş îl readuce la viaţă pe Harap-Alb. Nunta tinerilor şi succesiunea la tron reprezintă finalul fericit tipic basmului popular.

            Tiparul narativ al basmului presupune anumite constante: o situaţie iniţială de echilibru, un eveniment sau o serie de evenimente care dereglează echilibrul iniţial, acţiunea reparatorie, marcată de cele mai multe ori printr-o acţiune eroică, refacerea echilibrului şi răsplata eroului.

Povestea lui Harap-Alb respectă tiparul narativ fiind, pe de altă parte, o înlănţuire de secvenţe narative: fiii craiului, întâlnirea cu spânul, salăţile din grădina ursului, cerbul plin de nestemate, fata împăratului Roş, confruntarea finală. Coordonatele acţiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei, stabilite chiar din incipit.

Prima secvenţă are ca situaţie iniţială viaţa liniştită a celor trei fii de crai la curtea tatălui lor.

Nodul declanşator al acţiunii îl constituie scrisoarea Împăratului Verde, fratele craiului. Reacţia vizează încercarea fiecăruia dintre fiii craiului de a îndeplini dorinţa unchiului lor.Deznodământul e reprezentat de întoarcerea celor doi fii la palatul patern. Situaţia finală înseamnă plecarea izbutită a mezinului. Tuturor celorlalte secvenţe narative li se pot recunoaste aceleasi componente.

POVESTEA LUI HARAP-ALB – BILDUNGSROMAN

Creangă a modificat radical personalitatea eroului, desăvârşit în basmul popular, doar înzestrat cu darul milosteniei în povestea cultă. El este un tânăr omenos, harnic, milostiv, îndatoritor, virtuţi consacrate în sistemul etic popular. Momentul-cheie este cel al întâlnirii tânărului cu Sfânta-Duminică deghizată în cerşetoare, care-l roagă s-o miluiască. El îşi demonstrează altruismul. Eroina supranaturală va răsplăti generozitatea dezvăluindu-i destinul excepţional care-l aşteaptă: dragoste, renume şi putere.

Drumul către împărăţia unchiului său traversează un pustiu dezolant, în care eroul resimte acut apăsarea singurătăţii, nevoia de comunicare şi nesiguranţa locurilor în care, la un moment dat, se rătăceşte. Îi apare în cale omul spân, exponent al spiritului diavolesc..

Spânul, în calitatea sa de om însemnat, este programat din capul locului a se constitui în mijloc oarecum explicit de a activa destinul lui Harap-Alb. Spânul îşi desăvârşeşte planul aducându-l pe Harap-Alb în “lumea” lui, adică pe tărâmul de dincolo, unde se întinde propria-i stăpânire şi unde întâlnirea victimei cu moartea e perfect posibilă.

Încercările pe care trebuie să le depăşească fiul de crai sunt menite să activeze forţe magice în conjuncţie cu calităţi ale protagonistului. Calul îi oferă prima treaptă de rezolvare; el îl va duce la bătrâna pe care o miluise cândva. Ajutată de practici ale medicinei populare, Sfânta-Duminică îl sfătuieşte ce trebuie să facă.

Ultima probă este cea mai grea. Ea revelă incapacitatea Spânului de a  simţi şi de a acţiona omeneşte. El nu e impresionat de strania apariţie a fetei Împăratului-Roş, gândindu-se doar la beneficiul său. Harap-Alb îşi dă seama de marea primejdie, aducându-şi aminte de avertismentul povaţă pe care i-l dăduse bătrânul crai la plecare. Întâlnirea cu omul roş e la fel de rea ca întâlnirea cu omul spân.Slăbiciunea de a nu fi urmat povaţa evitării omului spân îşi arată ultimele consecinţe

În fond, Harap-Alb nu e mai viteaz decât alţi oameni, dar prin bunătate îşi face auxilii care îl scot din impas. Compensându-i slăbiciunile umane, bunătatea şi mila conferă lui Harap-Alb calitatea de purtător al binelui. El generalizează această calitate în sfera naturii, a cosmosului întreg.

ARTA POVESTIRII

Modul de a povesti al lui Creangă se caracterizează prin:

  • ritm rapid (rezultat din eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor, a descrierilor);
  • individualizarea acţiunilor şi a personajelor prin amănunte care particularizează;
  • dramatizarea acţiunii prin dialog.

NOTA COMICĂ

Mijloacele prin care Creangă realizează umorul în povestea sa sunt:

  • exprimarea mucalită: „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”,
  • ironia: „Doar unu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită”;
  • poreclele şi apelativele caricaturale: „ţapul cel roş”, „Buzilă”
  • diminutive cu valoare augmentativă: „buzişoare”
  • caracterizări pitoreşti: înfăţişarea uriaşilor;
  • scene comice: cearta din casa înroşită în foc;
  • expresii şi vorbe de duh: „Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea.”

 

 

ERUDIŢIA PAREMIOLOGICĂ

Ion Creangă citează la tot pasul, cu mare plăcere, zicători, vorbe de duh, pe care le ia din tezaurul de înţelepciune populară şi le introduce în text prin expresia:”vorba ceea”. Procedeul are o mare frecvenţă în basm şi creează următoarele efecte:

  • dă rapiditate povestirii, făcând inutile alte explicaţii;
  • produce haz;
  • aşază întâmplările în perspectiva unui umanism popular, a unei morale clasicizate de tradiţie.

LIMBAJUL

Creangă foloseşte limba populară, dar nu o copiază, ci o recreează şi o toarnă în tiparele unei rostiri inconfundabile care devine marcă a stilului său.

Originalitatea verbală a lui Creangă se evidenţiază prin:

  • vocabularul specific: fonetisme moldoveneşti, regionalisme lexicale;
  • exprimarea locuţională: prezenţa locuţiunilor şi a altor forme fixe de limbă, mai ales a proverbelor şi zicătorilor;
  • limbajul afectiv: prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor a dativului etic etc.
  • economia de mijloace: Creangă este un scriitor fără metafore;
  • oralitatea stilului: deşi scrise, frazele lui Creangă lasă impresia de spunere prin prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative a interjecţiilor etc.

Despre Andrei Staicu

Pasionat de fotografie, de lucruri care-mi plac si de paradoxuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.