Dormeau adanc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vesmant –
Stam singur in cavou … si era vant …
Si scartaiau coroanele de plumb.
Dormea intors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig –
Stam singur langa mort … si era frig …
Si-i atarnau aripile de plumb.
I.Preliminarii
În evoluţia simbolismului românesc, poezia lui George Bacovia marchează etapa simbolismului autentic. Ea
conţine ultimele reverberaţii ale eminescianismului şi deschide perspectiva modernismului, din care se nutreşte poezia generaţiei de la 1960. Relaţia lui Bacovia cu simbolismul european se reflectă în recuzita tipic simbolistă a poeziei sale: prioritatea simbolurilor, a sugestiei bazate pe “corespondenţe”, efectele muzicale, efectele picturale, spleen-ul, nevroza, boala, râsul, plânsul, ironia, discontinuitatea, citadinismul, solitudinea, evadarea etc.
Într-un climat de motive şi formule repetabile, Bacovia cultivă o poezie a excesului, şi asta la nivelul fiecărui text luat în parte. Starea care domină eul poetic bacovian este tragismul. Prin cultivarea unei poezii a excesului şi prin tragism, Bacovia se defineşte deja ca poet expresionist.
Trăirea existenţială a durerii, sentimentul de pustietate şi singurătate sunt elemente expresioniste realizate de poet prin corespondenţe între sentiment şi culoare, sentiment şi muzică.
Poezia Plumb dă titlul unui ciclu din creaţia lui George Bacovia şi ar putea foarte bine să dea titlu întregii creaţii bacoviene.
II.Temă şi viziune
Tema poeziei este thanatosul (moartea). Eul poetic, minat de ideea morţii, se coboară în infern şi rămâne prizonierul propriei sale proiecţii. Elementul care generează şi susţine starea eului poetic este plumbul. Avem de-a face cu o metaforă – simbol care poate fi interpretată în mai multe sensuri. Astfel, plumbul, prin greutatea lui specifică mare, poate sugera apăsarea sufletească; prin culoarea lui cenuşiu închis poate sugera monotonia şi plictisul, mediul meschin, cu false străluciri de-o clipă, acoperite repede de proza grea, diurnă, aşa cum strălucirea unei zgârieturi în inertul metal se oxidează, recăpătându-şi culoarea banală, dezolantă, urâtă; chiar sonoritatea înăbuşită, contrasă într-o silabă – a cărei singură vocală este “u”- lasă impresia de cădere grea, fără ecou.
La Bacovia, poezia încetează să reprezinte obiectele; ea este expresia unei percepţii inverse, de la psihic spre obiect, a unei percepţii torturate, deformate. Poezia se transformă astfel într-o stenogramă a imaginarului.
III.Analiza structurală a textului
1.Titlul poeziei este unul interior, simbolic. Repetarea de şapte ori a cuvântului plumb (de şase ori ca determinant) dă sugestia înlocuirii substanţei universului, trecerea lumii din organic în mineral, încremenirea în captivitatea morţii.
2.Secvenţe poetice.
Textul este format din două catrene succinte, două strofe ce se constituie fiecare în câte o secvenţă poetică. Prima secvenţă schiţează spaţiile thanatosului, iar cea de a doua definitivează viziunea accentuând asupra unui eu liric captiv în cenuşiu, pentru care sentimentele au încremenit în moarte.
3.Imaginarul liric
Recurgând la simbolistica poemului, încercând să definim starea eului poetic, ne apropiem de caracteristica expresionistă a poeziei lui Bacovia. Solitudinea absolută a eului poetic este cauză a tragismului care exclude tristeţea şi tânguirea, fiind trăire pură.
Spaţiile închiderii sunt sicriele şi cavoul. Ele semnifică moartea şi captivitatea, sunt forme ultime ale acesteia din urmă şi de aceea dorinţa evadării este superfluă. Există doar o palidă şi gratuită tentativă de a scăpa (“am început să-l strig”), care rămâne însă fără răspuns pentru că tăcerea este fatalitatea mineralului.
Moarte sunt în poezia lui Bacovia toate sentimentele. Amorul de plumb este semnul conceptualizării, de unde dispariţia sentimentului. Întoarcerea spre apus a amorului de plumb subliniază că este vorba de somnul morţii. Aripile de plumb ale amorului semnifică zborul întors, căderea în infern.
- Limbajul poetic
O analiză de tip structuralist ar putea pune în evidenţă că la toate nivelurile limbajului poetic există elemente cu funcţie de sugestie.
La nivel fonetic, frecvenţa lui “â” şi a lui “u” imprimă versurilor sonorităţi lugubre, monotone, întrerupte doar de stridenţa exasperată a lui “ţ” şi “i” (scârţâiau, strig, frig).
La nivel lexico-semantic, paradigma morţii este evidentă: sicriele, funerar vestmânt, cavou, coroanele, mort.
La nivel morfologic şi sintactic, preponderenţa substantivelor sugerează stagnarea, moartea, captivitatea, impresie accentuată şi de trăsătura semantică a verbelor (de stare): dormeau, stam, era – utilizate la un timp durativ: imperfectul indicativului.
Coordonarea copulativă prin prin “şi” exprimă acumularea elementelor unui univers mineralizat, eternizat în plumb. Acest tip de coordonare dă versurilor sacadare, simetrie, ceea ce întăreşte impresia de monotonie obsedantă.
La nivel grafic, punctele de suspensie şi liniile de pauză sunt reverberări grafice ale dispersării materiei, ale practicării unei fante în eul poetic pe unde pătrunde sentimentul inexorabilului.
Tonul elegiac al poeziei este dat şi de metrica ei. Predominant este iambul, care imprimă versurilor o melodie stranie, interiorizată, obsedantă.
- Analiza tipologică a textului poetic pe baza caracteristicilor structurale; tipuri de lirism. Poezia se încadrează într-un lirism subiectiv
- Analiza tipologică a textului poetic din punct de vedere al curentului literar Volumul întreg poate fi socotit ca un act de aderenţă la simbolism prin tematică, motive, limbaj, dar şi ca o depăşire a acestuia prin absolutul trăirii tragice, semn al expresionismului.
- Concluzii
Poezia care dă titlul primului volum al lui Bacovia defineşte fără echivoc un spirit modern, inadaptabil prin excelenţă, prizonier al crizei de identitate.
