Caracterizarea otiliei
Limba si lit. romana

Enigma Otiliei – Caracterizarea Otiliei (comentariu)

Enigma Otiliei – Caracterizarea Otiliei  

caracterizarea-otiliei-marculescu-enigma-otiliei
enigma otiliei

Otilia Mărculescu este cel mai modern personaj al romanului, prezenţă complexă şi enigmatică, în continuă devenire, înscriindu-se „în eternul feminin şi în clipă” (C. Ciopraga). Despre Otilia autorul afirmă: „… Otilia este eroina mea lirică, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi feminină… Otilia este oglinda mea de argint” (G Călinescu).

Este unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre, prezenţă memorabilă, cu un farmec inefabil, amestec de candoare şi rafimanent, de copilărie şi maturitate, de capriciu şi devotament, de inconştienţă şi luciditate. Fata pe care prozatorul o descrie astfel: „capul prelung şi tânăr, încărcat cu bucle, căzând pe umeri” – însumează toate crizele şi contradicţiile, toate neputinţele şi victoriile omului modern. Scriitorul însuşi o defineşte drept „exuberantă şi reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă, muzicantă”.

În caracterizarea personajului autorul utilizează, alături de procedeele retoricii clasice, şi modalităţi narative inovatoare, propice retoricii romanului modern: comportamentismul  şi  pluriperspectivismul. Prin modalitatea comportamentistă, funcţia naratorului se răstrânge la o viziune „din afară”, el consemnând numai ceea ce vede şi aude fără să pătrundă în conştiinţa eroinei.

Modalitatea de introducere în acţiune a eroinei este portretul fizic expozitiv. Trăsăturile fizice ale tinerei se dezvăluie treptat: la început, prin perspectiva lui Felix: „capul prelung şi tânăr, încărcat cu bucle, căzând pe umeri”, apoi „Fata părea sa aibă optseprezece – nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochi foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între bucle şi gulerul de dantelă”.

Biografia eroinei este singulară şi enigmatică. Rămasă orfană, fata îl are drept tutore legal pe Costache Giurgiuveanu, care doreşte să o înfieze, dar amână împlinirea acestei decizii. Deşi iubită de moş Costache, de Pascalopol şi de Felix, Otilia are un statut social precar; ea trăieşte drama singurătăţii şi a incertitudinii viitorului. După moartea lui Giurgiuveanu, va fi alungată din casă de Aglae şi va accepta protecţia lui Pascalopol, căruia îi devine soţie.

Procesul devenirii eroinei este urmărit nu atât din perspectiva auctorială, cât din perspectiva nemediată a faptelor, a comportamentului, a vorbirii şi a gândirii personajului. Comportamentul fetei este contradictoriu, derutant. Neconformista adolescentă pare capricioasă, instabilă, luând decizii care dezarmează. Acestea ascund însă maturitate, o judecată de mare subtilitate, o justă apreciere a circumstanţelor şi a oamenilor, o intuiţie remarcabilă. Sub aparenţa frivolităţii, a cochetăriei, a mirajului luxului şi exoticului se disimulează convingerea fermă a eroinei că, într-o lume a bărbaţilor, o fată fără zestre nu-şi poate afla un loc accesibil decât prin lumina frumuseţii, a tinereţii, a spiritului şi sensibilităţii. Cu o intuiţie infailibilă, Otilia se comportă adecvat fiecărei situaţii, fiecărui om: este copilăroasă şi nebunatică alături de Pascalopol,tandră şi protectoare cu Felix, veselă, grijulie generoasă cu moş Costache, dar ironică şi distantă faţă de clanul Tulea. Astfel se explică diferenţele de percepţie a celor din jur în legătură cu acest personaj.

Relativizarea personajului se realizează prin însumarea unor perspective multiple divergente asupra Otiliei. Pentru Giurgiuveanu, ea este „fe-fe-tiţa”, „Otilica”sa cea scumpă, care îi luminează bătrâneţea şi singurătatea. Pentru Pascalopol este tânăra strălucitoare, cu suflet capricios de artistă dezinteresată de latura practică a vieţii, având însă nevoie de a fi protejată. Pentru Felix, este „o fată deşteaptă care ştie să se descurce în viaţă” Pentru Aglae şi Aurica este „o stricată”. Otilia însă se judecă cu luciditate, descoperindu-şi structura dilematică. „Eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau”, „noi, fetele, suntem mediocre şi singurul merit este acela că-mi dau seama de asta”.

Perspectiva morţii lui Costache Giurgiuveanu pare să pună capăt oscilaţiei Otiliei între Felix şi Pascalopol, grăbind alegerea. Dorinţa ei de a fi protejată – „Nu mă pricep la nimic, papa nu mi-a dat nicio experienţă” – se adaugă percepţiei acute asupra curgerii timpului, care o apasă prin gândul obsesiv al âmbătrânirii şi al unui sfârşit pretimpuriu: „noi nu trăin decât cinci-şase ani!… Pe urmă am să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz”. Pe Felix îl iubeşte şi se poate bizui pe devoţiunea lui, dar, fiind, ca şi ea, lipsit de experienţa vieţii, nu-i poate oferi ocrotirea necesară. În afară de asta, seriozitatea preocupărilor lui  o sperie. De aceea se îndreaptă către Pascalopol – singurul care o poate apăra de ostilitatea familiei şi de obsesia îmbătrânirii, şi care-i cunoaşte dorinţa funciară de libertate şi de trăire maximă a vieţii.

Rezumat în epilog, destinul Otiliei lasă din nou loc de ambiguităţi. Peste ani, Felix îl întâlneşte întâmplător pe Pascalopol care îi arată o fotografie a unei „doamne foarte picante, gen actriţă întreţinută, şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră”. Tulburat, Felix nu recunoaşte imediat trăsăturile fetei: „un aer de platitudine feminină stingea totul”. Aflăm că Otilia s-a despărţit de Pascalopol, căsătorindu-se cu un conte argentinian. „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, subliniază Pascalopol.

Relativizarea şi problematizarea eroinei ca şi indeterminarea ei sunt procedee moderne prin care se sugerează eternul feminin : Motivul oglinzilor mobile din camera fetei, interiorul descris detaliat cu funcţie de caracterizare şi motivul celor trei fotografii sugerând mobilitatea psihică şi continua devenire a eroinei. Într-o lume a parveniţilor, Otilia reprezintă spiritul boem, artista.

Şi prin arta construirii personajelor, ca şi prin arta narativă, prin stilul intelectualizat, adecvat mediului citadin căruia îi aparţin eroii, romanul călinescian îşi demonstrează virtuţile de „sinteză estetică”, constituind o izbândă a prozei româneşti interbelice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *