aci sosi pe vremuri
Limba si lit. romana

Aci sosi pe vremuri – Ion Pillat (comentariu)

aci-sosi-pe-vremuri-ion-pillatIon Pillat reia experienţele poetice anterioare, din perspectiva secolului în care trăieşte. El este uneori, prin teme şi motive, „un Alecsandri trecut prin tot progresul de sensibilitate şi prin toate prefacerile limbii pe care le-au putut înfăptui cincizeci de ani de evoluţie” (Eugen Lovinescu). Analogia dintre cei doi scriitori îl situează pe Ion Pillat în seria poeţilor tradiţionalişti prin nostalgia pentru o lume dispărută, patriarhală şi sentimentul dezrădăcinării. Construirea imaginarului poetic porneşte în cazul amândurora de la un punct de referinţă similar (moşia lui Alecsandri de la Mirceşti şi a lui Pillat de la Miorcani sau Florica), poeţii manifestând un temperament clasic şi preferinţa pentru pastel.

Pastelurile lui Ion Pillat sunt intens spiritualizate, prin apariţia unor elemente de meditaţie, ca şi prin integrarea unor referinţe culturale în structura poeziei.

Aci sosi pe vremuri”, inclusă în volumul „Pe Argeş în sus” (1923), este o poezie meditativă pe tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinelor umane.

Comunicarea poetică se realizează în acest text în două registre: unul obiectiv, cu elemente de narativitate, şi altul subiectiv, în care, în forme specifice, îşi face loc prezenţa eului liric.

Titlul poeziei alătură un indice spaţial şi unul temporal, realizând jocul între etern şi efemer, care se regăseşte în tot discursul liric. Spaţiul („aci”) este sustras devenirii, este elementul de stabilitate, iar timpul-trecere este consemnat prin sintagma „pe vremuri”, a cărei sugestie de îndepărtare nedefinită este oarecum anulată de actualitatea verbului „sosi”.

Compoziţia reliefează aceeaşi oscilaţie între aproape şi departe. Echilibrul clasic vizează şi structura poeziei. Incipitul este reprezentat de primele două distihuri. Urmează secvenţa poetică a trecutului – opt distihuri – separată de secvenţa poetică a prezentului printr-un interludiu meditativ, căruia îi sunt dedicate două distihuri. Cele şapte distihuri ale celei de a doua secvenţe sunt urmate de versul izolat, care constituie finalul.

Elementele de simetrie sunt sosirile iubitei, însoţite de sunetul solemn, ambivalent, al clopotului vechi – recurent în secvenţele poetice, cu statut – aşadar – de laitmotiv.

Elementele de opoziţie vizează numai planul temporal, pendularea între „atunci” şi „acum”.

Imaginarul poetic are ca punct referenţial „casa amintirii”, către care converg timpurile, destinele umane şi care conservă urmele trecerii oamenilor, fluctuaţia stărilor şi a momentelor. Simbol al statorniciei şi adăpost al cuplului în expresia lui juvenil-familială, casa este o axă cu funcţie sacră.

Obloanele, pridvorul, poarta, hornul ce „trage alene din ciubuc” fac din casa amintirii un univers cald, intim, securizant. Tânăra pereche de ieri sau de acum trăieşte aici efemeritatea clipei de graţie a iubirii şi a nunţii.

Dacă locul, cu lanurile sale de secară, cu şirul eminescian de plopi, cu umbrele berzelor neschimbate în rotirea anotimpurilor, pare neschimbat, vremurile sunt mereu altele: un „atunci” al bunicii Caliopi, tânăra subţiratică ce-şi înnobilează iubirea cu reflexul romantic al poeziei lui Heliade şi Alphonse de Lamartine, şi un „acuma” al noului cuplu din timpul modern al trenurilor, al distanţei lucide tutelate de versurile lui Francis Jammes şi Horia Furtună.

Cele două momente sunt legate prin timpul-trecere, sugestie indusă de ambivalenţa clopotului ce sună „de nuntă sau de moarte”.

Interludiul meditativ notează că, aspirând la eternitate prin iubire, tânăra pereche va rămâne neschimbată doar „în ştersele portrete”. Ceea ce se păstrează viu este doar amintirea gesturilor simple pe care le va repeta o nouă pereche, imagine a identităţii existenţelor, în ceea ce au ele sacramental.

Ideea că marile momente ritualice ale vieţii se constituie din atitudini, mişcări, stări fireşti sub care se ascund tainele sfinte ale timpului, iubirii şi morţii este subliniată printr-o enumerare de evocări nostalgice.

Vârstele fiinţei şi ale culturii, clipele de referinţă ale existenţei, eterna rotire a anotimpurilor, vremurile vechi „cu poteri şi haiduc” sau timpurile noii sensibilităţi sunt popasuri ale timpului în eterna lui devenire.

Versul final, izolat conclusiv, reia motivul clopotului şi simbolistica lui ambivalentă: trecerea ireversibilă a timpului şi repetabilitatea destinelor.

O subtilă alternanţă  a instanţelor comunicării lirice însoţeşte procesul de obiectivare prin repetabilitate a planului trăirii subiective. Discreta prezenţă a eului liric din prima secvenţă, manifestată lingvistic prin adjectivul pronominal posesiv de persoana I singular, prin pauzele afective, prin enunţuri exclamative, este urmată de afirmarea  unei instanţe referenţiale generice, abstracte în interludiul meditativ: „Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita…”. Acest „tu” generic trece aproape insesizabil în acel „tu” concret al iubitei care reiterează destinul bunicii Caliopi, estompându-se din nou sub efectul sunetului grav, solemn al clopotului ce eternizează.

La nivel stilistic, ideile şi imaginile poemului sunt susţinute prin prezenţa metaforei („casa amintirii”), prin comparaţie („ca ieri sosi bunica… şi vii acuma tu”) manifestată ca figură de stil, dar şi ca procedeu de structurare, prin cromatica discret sugestivă a epitetului metaforic: „ochi de peruzea”, „ochi de ametist”.

Tonalitatea solemnă, melancolică a versurilor este generată, la nivelul prozodic, de structura neoclasică: 18 distihuri şi trei versuri laitmotivice cu măsura amplă, de 13 silabe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *