Morometii - Relatia dintre incipit si final
Limba si lit. romana

Relatia dintre incipit si final in Moromeții

Romanul Moromeţii (vol. I, l955) conţine în aproape o mie de pagini povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, care cunoaşte de-a lungul unui sfert de secol o adâncă şi simbolică transformare.

morometii-relatia-dintre-incipit-si-final
morometii-relatia-dintre-incipit-si-final

Tema romanului o reprezintă libertatea morală în luptă cu istoria.

     Incipitul romanului plasează acţiunea în Câmpia Dunării, în satul Siliştea-Gumeşti cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, când se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare. Verbul „se pare” sugerează iluzia unei vieţi care s-ar derula la nesfârşit în tiparele modelului existenţial rural. În spaţiul epic al lui Marin Preda funcţia acestui timp este paradoxală, el nu va mai avea răbdare şi va produce schimbări fulgerătoare în sânul ţărănimii, schimbări vizând destinul milenar al acesteia.

Metafora timpului istoric, care conferă simetrie compoziţională, semnifică impactul istoriei asupra vieţii. Timpul istoric modifică şi distruge tipare existenţiale, atât la nivelul existenţei individuale, cât şi la cel al comunităţii rurale.

Epica primului volum e împărţită în trei părţi, fiecare având în centru o scenă semnificativă: masa, prispa, secerişul.

Incipitul dezvăluie şi relaţiile din familia Moromete. Dominată de un tată autoritar, poziţie reflectată şi de locul său la masă, familia e măcinată de conflicte. Pe de o parte, conflictul dintre copiii lui Moromete din prima căsătorie (Achim, Paraschiv şi Nilă) şi Catrina (mama vitregă), pe de altă parte tensiunea constantă dintre fraţii mai mari şi copiii Catrinei făcuţi cu Moromete (Tita, Ilinca şi Niculae); în sfârşit, conflictul dintre tată şi fiii cei mari, conflict care reflectă schimbările din societate.

Aceste conflicte adâncindu-se, vor destrăma familia Moromete, deşi ea pare solidă, ocrotită de un tată care doreşte s-o menţină intactă. Este prima dată în literatura română când ţăranul nu luptă să aibă pământ, ci să-l păstreze.Comparaţia cu romanul Ion al lui Rebreanu aduce faţă în faţă ţăranul dezumanizat de lupta pentru pământ cu ţăranul lui Marin Preda eliberat de încrâncenare, cu posibilitatea de a contempla lumea ca spectacol.

Ilie Moromete are două loturi, al lui şi al Catrinei, şi o mulţime de copii care să-l muncească. Totuşi,  mica-i proprietate intră în declin pentru că, în calculele lui, Moromete nu prevăzuse disensiunea interioară a familiei şi pericolul veşnicelor datorii amânate.

După lunga descriere a întoarcerii Moromeţilor acasă, atenţia naratorului se îndreaptă spre viaţa comunităţii rurale. El alege în acest scop secvenţe dintr-o duminică la ţară şi narează, detaliind prin insistenţă, evenimente precum: tăierea salcâmului, un drum spre fierărie cu secerele pe umăr, o adunare în poiană, plata impozitelor, căluşul, hora.

Capacitatea lui Marin Preda de a vedea semnificaţia ascunsă a faptului banal este magistrală. De altfel, s-a remarcat existenţa unui al doilea plan în roman (Eugen Simion), în care scenele trimit la altă faţă a existenţei ţărăneşti. De exemplu, tăierea salcâmului are valoare premonitorie; el este pentru gospodăria Moromeţilor un “axis mundi”, un punct de sprijin, un corespondent al lui Ilie Moromete.Prăbuşirea salcâmului are semnificaţia intrării în derivă a lumii Moromeţilor. Dacă până atunci Moromeţii stau ca sub un clopot cosmic şi prin ograda lor trec, fără să-i atingă, drumurile mari ale istoriei, din acel moment, simbolicul clopot se sparge şi destinul individual se confruntă cu fatalitatea istoriei.

Un timp, Ilie Moromete reuşeşte să nu vândă pământ, să nu taie salcâmul cerut de Tudor Bălosu, să amâne pentru momente mai favorabile achitarea datoriei la bancă şi a foncierei. Răbdarea timpului fărâmiţa ameninţările mari în ameninţări mai mici, posibil de suportat. Moromete glumeşte inteligent cu prietenii săi, îl înfruntă cu subtilitate pe Tudor Bălosu, care stă mereu la pândă să-şi mărească averea.

Atenţia se orientează spre reacţiile acestui personaj complex, în crearea căruia Marian Preda dă întreaga măsură a originalităţii sale. Ilie Moromete are “acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri mari sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.

În relaţie cu satul, individualitatea lui Ilie Moromete se dezvăluie pregnant, confirmând ceea ce, în cadrul familiei era doar o ipoteză: că el are trăsături care-l situează deasupra celorlalţi.Eroul e portretizat în mişcare şi se conturează finalmente prin suma detaliilor acumulate pe parcurs. E suficient să stea pe stănoagă sau să iasă la drum şi spectacolul lumii începe. Obiectele şi oamenii nu-l lasă indiferent. În faţa lor sensibilitatea lui vibrează şi el sesizează într-o existenţă oricât de cenuşie elementul inedit, de cele mai multe ori comic. Lumea e plină de personaje pe care el le contemplă cu voluptate şi le recreează ca un adevărat artist. La Moromete se îmbină gustul contemplaţiei cu darul vorbirii şi mai ales cu plăcerea de a vorbi.

Scena care-l defineşte, tocmai pentru că sintetizează epic poziţia lui Moromete în relaţie cu o colectivitate umană reprezentativă pentru mediul său de viaţă, se petrece în poiana fierăriei lui Iocan.      Simpatia spontană cu care este întâmpinat Moromete, faptul că discuţiile nu încep fără el, greutatea cuvântului său dovedesc un prestigiu real şi recunoscut.Sensibilitatea, sociabilitatea, inteligenţa, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri, fantezia, bucuria contemplaţiei fac din el un ţăran neobişnuit.

Există şi o altă faţă a lui Ilie Moromete, în consens cu trăsăturile sale fundamentale, particularizându-l şi mai pregnant printre ceilalţi ţărani. Personajul este un disimulat, stăpâneşte arta de a-şi desincroniza în mod voit gândurile şi vorbele, de a mima gesturi şi opinii false pentru a sonda partenerul de discuţie şi a se distra pe seama prostiei, a îngâmfării şi a limbajului acestuia sau pentru a se ascunde pe sine. Semnificativă e comedia jucată în faţa agenţilor fiscali care-i stricaseră plăcuta discuţie de duminică.

Atitudinea lui Moromete creează un fenomen de înstrăinare de o dureroasă intensitate, observabil, mai ales, în relaţiile cu cei şase copii. El îi iubeşte şi le vrea binele, dar îşi cenzurează orice înduioşare faţă de ei.  Serbarea şcolară la care Niculae ia premiul întâi, îi provoacă pentru prima dată nevoia de a-şi transmite afecţiunea în mod direct şi atunci el nu găseşte gesturile cuvenite.

Una din multele iluzii ale lui Moromete este credinţa  lui în posibilitatea comunicării. El crede că oamenii, propria familie, îl înţeleg. Mai mult, Moromete nu acceptă ideile timpului său. Pentru el, pământul înseamnă demnitate socială şi umană, bucuria de a fi liber, independent, posibilitatea de a te gândi şi la altceva decât la ziua de mâine şi de a privi viaţa ca pe un spectacol sau ca pe un lucru de al cărui secret trebuie să te pătrunzi. Eroul lui Marin Preda este un contemplativ, iar drama lui este drama contemplativităţii.

Marin Preda are meritul de a fi integrat o dramă eternă istoriei şi realităţilor sociale româneşti. Analiza unei psihologii se completează cu studiul aproape balzacian al mecanismelor sociale şi al comediei umane. Drama lui Moromete se declanşează într-un timp istoric  în care puterea banului îl pune pe ţăran în situaţia de a face din producţia sa o marfă.

În satul patriarhal, cu o economie autarhică, năvăleşte cu violenţă un alt tip de relaţie. Banul înseamnă un atac brutal la adresa iluziei lui Moromete că el, cu pământul  şi copiii lui, poate continua să trăiască liniştit. El vede că ţăranul este atras într-o cursă despre care nu ştie încotro duce. Neliniştea unei asemenea perspective incerte îl determină pe erou să rămână pe poziţia lui până la sfârşit.

Fiii cei mari înţeleg altfel problema şi, pe fondul mai vechi al urii lor împotriva mamei şi a surorilor vitrege, pun la cale fuga la oraş. Pentru a preveni răzmeriţa fiilor, Moromete îl lasă pe Achim să plece cu oile la Bucureşti, le duce cu vorba pe Catrina şi pe fete, îi lasă lui Niculae speranţa că-l va trimite la şcoală. Atitudinea lui conciliantă nu dă rezultate. Fiii îşi dispreţuiesc tatăl pentru nepriceperea în afaceri, iar Moromete trece la măsuri extreme. Îi bate cu parul pe Paraschiv şi pe Nilă într-o secvenţă de mare dramatism , care-i exprimă disperarea de a nu fi putut să-i  oblige să rămână ceea ce ar fi trebuit ei să fie după părerea lui, adică ţărani adevăraţi.

Paraschiv şi Nilă reuşesc până la urmă să fugă, luând şi caii din grajd, iar Moromete e obligat să vândă o parte din pământ, deci să facă exact ceea ce luptase să nu facă.El bate la poarta lui Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei. Trufaşul vecin n-are totuşi satisfacţia de a-l vedea pe Moromete umilit; sub puterea unei lovituri năprasnice, el rămâne”îndepărtat şi nepăsător”. Lovitura are efect în alt plan. Omul netulburat şi ironic părăseşte stănoaga podiştei, nu mai răspunde la cuvintele de salut şi nu mai poate fi auzit povestind nici una dintre acele întâmplări care fermecau pe prietenii săi din Siliştea-Gumeşti. Fantezia lui se închide.Omul creator este învins de  omul social.Din Moromete de dinainte nu  mai rămâne decât capul de humă făcut în timpul unei adunări în poiana fierăriei lui Iocan de Din Vasilescu. Existenţa dăinuie în artă.

Finalul primului volum produce schimbarea unghiului de referinţă asupra timpului care, departe de a fi răbdător şi tolerant, şi-a dus la capăt eroziunea. Moromete ia cunoştinţă de acest timp în urma unei experienţe care îi modifică psihologia. Muţenia în care alunecă e o stare de criză şi, în mod simbolic, o dispariţie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *