Acasă / Materiale Bacalaureat / Limba si lit. romana / O scrisoare pierduta: Tema si viziunea despre lume

O scrisoare pierduta: Tema si viziunea despre lume

o-scrisoare-pierdutaÎntre marii clasici ai literaturii române, Caragiale este privit ca geniul incontestabil şi maestrul suprem al comediei şi prozei de scurte dimensiuni. Înzestrat cu un spirit de observaţie şi cu o luciditate extreme, Caragiale panoramează în maniera realismului critic realităţile unei societăţi care, dincolo de momentul istoric concret, sintetizează o anume tendinţă dominantă a spiritualităţii româneşti citadine.Cea mai importantă piesă a lui Caragiale, în care geniul său cunoaşte deplina manifestare, este O scrisoare pierdută, jucată în premieră la 13 noiembrie, 1884.

            Tema comediei o constituie viaţa social-politică dintr-un orăşel de provincie în circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală.

          Comediile si schitele lui Caragiale nu ofera altceva decât iluzia unei realitati si modul comediei devine la el metafora unei conceptii despre lume. In comedie oamenii devin personaje cu roluri stereotipe, conflictele devin intrigi, lumea este intoarsa cu susu-n jos, regasind in final – de obicei dupa o grandioasa acceleratie – punctul ei de plecare normal-anormal. Perspectiva ironica si comica insa nu face decât sa numeasca problemele, care deseori nu vor fi rezolvate in decursul actiunii. De aceea orice comedie buna lasa in urma ei un dram de probleme nerezolvate. Astfel se constituie probabil potentialul ei tragic sau realist

Întreaga acţiune a piesei se derulează “în capitala unui judeţ de munte”, cuprins de febra campaniei electorale. Pretextul dramaturgic, ce încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată de Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi apoi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de cel din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. În timp ce Zoe este dispusă a accepta condiţiile impuse de Caţavencu, Tipătescu încearcă o înţelegere favorabilă sieşi, iar Trahanache are “puţintică răbdare”, încercând să-l prindă pe “onorabilul” cu alta şi mai boacănă (Trahanache lasă a crede că scrisoarea este “curată plastografie”). Farfuridi şi Brânzovenescu, aliaţi ai lui Trahanache şi Tipătescu, bănuiesc o trădare şi sunt dispuşi să expedieze o anonimă la Centru.

Momentul de maximă tensiune în care cei doi candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri memorabile este adunarea electorală din actul al treilea al piesei. Bătaia dintre taberele de alegători, cu concursul poliţaiului Ghiţă Pristanda şi al oamenilor săi, se declanşează imediat după anunţarea numelui candidatului: Agamiţă Dandanache.

În final, conflictul se rezolvă, căci scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, Caţavencu apare umil şi speriat, acceptând să conducă festivitatea în cinstea noului ales,  totul terminându-se cu bine într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare.

In O scrisoare pierduta se atinge apogeul unui adevarat vârtej de situatii rasturnate. Indata ce intra in posesia cuiva, scrisoarea ii schimba identitatea cu o masca vesela, de carnaval. Comedia urmeaza indeaproape tiparele unui spectacol carnavalesc. Agitatia electorala, mai mult o petrecere decit o confruntare, mizeaza pe schimbarea puterii politice. Alegatori si candidati se agita pentru desemnarea alesului. Derularea evenimentelor se desfasoara, insa, pe trasee inverse. Alegatorii, simbolizati de tras-împinsul Cetatean turmentat, sint indecisi, constiinta lor civica e paralizata si asteapta indicatii asupra modului in care trebuie sa-si exercite votul de la persoanele insemnate. Candidatii, ilustrati de Catavencu, Farfuridi, Dandanache sint lipsiti de credibilitate, fanfaroni, imbecili sau de-a dreptul prosti, ei conteaza pe un sprijin, care, cu cât vine mai de sus si are caracter de ordin, se bucura de eficienta. Agamemnon Dandanache coboara in calitate de trimis al Centrului (al Cerului) in ipostaza de mintuitor intr-o lume ameţită, pe care n-o cunoaste si nici nu-l intereseaza si care, la rândul ei, nu-l asteapta. Totul ia turnura unui spectacol in care nimic din ceea ce se petrece in fata ochilor nu e autentic.  Agamiţă ignora sfinta lui indatorire cetateneasca, aceea de ales. Ce i se pare firesc, vazindu-se aclamat de multimea ametita care striga: «Sa traiasca!» este sa-si intre in rol, asumindu-si calitatea de rege al natiunii («ţe deranj!»). Aceasta lume zapacita, turmentata psihic, lipsindu-i orice criteriu de evaluare, confunda pe cel mai bun (alesul) cu cel mai prost, intr-o atmosfera de nepasare vesela, tragicomica. Cu termenul lui Caragiale insusi, alegerea celui mai bun esueaza intr-o dandana.

 

STRUCTURĂ ŞI COMPOZIŢIE

O scrisoare pierdută este o comedie in patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni si conflicte, iar al patrulea anulând toata agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia piesei sunt de remarcat cel puţin trei elemente care probează arta de dramaturg a lui Caragiale. În primul rând, piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o accentuată stare de agitaţie şi de nervozitate. În al doilea rând, e de consemnat că nu avem de-a face cu o acţiune în sensul clasic al cuvântului, deoarece acţiunile în succesiunea lor temporală nu mişcă nimic în mod esenţial, întreaga mişcare se derulează fatalmente, concentric, în jurul pretextului. Cu toate acestea, curiozitatea spectatorului este continuu stimulată de procedeele compoziţionale utilizate:  modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţii, elemente-surpriză, amânări, anticipări etc. (De exemplu: este amânată apariţia lui Caţavencu, agentul conflictului, până în actul al doilea, scena a VII- a; acelaşi Caţavencu este sigur de sine atâta vreme cât are scrisoarea, atitudinea sa schimbându-se brusc în momentul în care o pierde). De aici, o a treia “surpriză” de construcţie: chiar dacă începutul şi finalul comediei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii. În mod ingenios, echilibrul fusese refăcut prin corectarea hazardului (scrisoarea se întoarce la destinatar) şi prin stingerea surprinzător de facilă (şi de aceea comică) a conflictului. Parcă pentru a relativiza şi mai mult existenţa acestei lumi, dramaturgul complică mecanismul piesei prin apariţia celei de-a doua scrisori, arma de şantaj a lui Dandanache. Asistăm la o adevărată tehnică de amplificare a conflictului, devenit tot mai arborescent pe măsură ce se precizează relaţiile dintre personaje şi se acumulează accidentele. Dacă în tragedie amplificarea conflictului ţine de caracterul lui irevocabil, în comedie procedeul subliniază prin contrast inaderenţa lumii comice la situaţia-limită.

Orice piesă de teatru este construită ca un schimb de replici. Acestora li se pot adăuga monologul, aparteul şi secvenţele narative, funcţiile lor fiind complementare. În timp ce prin dialog se dezvăluie tipologia personajelor şi felul în care evoluează acţiunea dramatică, monologul comentează o situaţie din perspectiva unui personaj, aparteul exprimă discrepanţa dintre ceea ce spune şi ceea ce gândeşte un personaj, iar secvenţele narative , nespecifice dramaticului, au multiple funcţii: stimulează imaginaţia spectatorului, condensează spectacolul dramatic etc.Un însemnat rol în surprinderea relaţiilor dintre personaje, sau în caracterizarea lor o au şi didascaliile (indicaţiile scenice.). Elocventă poate fi prima didascalie din actul I, scena I: “Tipătescu, puţin agitat, se plimbă cu Răcnetul Carpaţilor în mână; e în haine de odaie; Pristanda în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie.”Prima informaţie – puţin agitat – numeşte o stare de spirit amplificată de a doua precizare: se plimbă. Numirea ziarului induce gândul că el este generatorul agitaţiei.

Precum în celelalte comedii caragialiene, protagoniştii din O scrisoare pierdută sunt în cea mai mare parte personaje plate, lipsite de profunzime şi de mister. Există însă şi personaje al căror comportament nu este lipsit de ambiguitate.

S-a spus cu îndreptăţire că din comedii lipsesc personajele care să evolueze, care să sufere transformări psihologice. Există, în schimb, diferenţe notabile în felul personajelor de a reacţiona la împrejurări. La extreme se află Trahanache şi Caţavencu: unul imperturbabil, mereu egal cu sine, celălalt adaptându-se cu o enormă uşurinţă schimbărilor bruşte de conjunctură, trecând prin cele mai variate ipostaze: bunăvoinţă vicleană, spirit conciliant, infatuare afişată, patetism, umilinţă liguşitoare, entuziasm. Comedia lui Caragiale O scrisoare pierdută uzează de toate tipurile de comic: de situaţie (pierderea şi găsirea scrisorii, întâlnirea Caţavencu – Tipătescu); de caracter (ipostazele personajelor, disponibilitatea disimulatorie); comicul de moravuri (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, practicarea şantajului politic); comicul de nume, comicul de limbaj. Toate acestea se subsumează portretizării comice a unor a unor fenomene specifice epocilor de tranziţie.Punerile în scenă ale comediilor caragialiene provoacă mai totdeauna râsul copios al publicului. Pentru unii  însă, râsul stârnit de Caragiale ascunde o tragedie.

Despre Andrei Staicu

Pasionat de fotografie, de lucruri care-mi plac si de paradoxuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.