Acasă / Materiale Bacalaureat / Limba si lit. romana / O scrisoare pierduta – Relatia dintre doua personaje

O scrisoare pierduta – Relatia dintre doua personaje

     Recursul la un repertoriu fix de trăsături – psihologice, morale, sociale, comportamentale – în construcţia personajelor este o particularitate străveche şi persistentă a comediei ca specie dramatică. Caragiale foloseşte o tehnică similară, rafinând-o însă prin capacitatea de a individualiza, de a crea personaje memorabile, inconfundabile. Uneori este suficient un singur schimb de replici pentru ca un personaj să capete individualitate, în ciuda plasării lui într-o anume categorie.

o-scrisoare-pierduta-relatia-dintre-doua-personajeUn alt unghi din care poate fi privită galeria eroilor din comediile caragialiene este constanţa acestora. S-a spus cu îndreptăţire că din comedii lipsesc personajele care să evolueze, care să sufere transformări psihologice. Există, în schimb, diferenţe notabile în felul personajelor de a reacţiona la împrejurări. La extreme se află Trahanache şi Caţavencu: unul imperturbabil, mereu egal cu sine, celălalt adaptându-se cu o enormă uşurinţă schimbărilor bruşte de conjunctură, trecând prin cele mai variate ipostaze: bunăvoinţă vicleană, spirit conciliant, infatuare afişată, patetism, umilinţă liguşitoare, entuziasm etc. Precum în celelalte comedii caragialiene, protagoniştii din O scrisoare pierdută sunt în cea mai mare parte personaje plate, lipsite de profunzime şi de mister. Există însă şi personaje al căror comportament, s-a văzut, nu este lipsit de ambiguitate.

Relaţia dintre Caţavencu şi Trahanache este, de fapt, relaţia dintre conducătorii celor două tabere pe care Caragiale le indică deja din lista de personaje.

Autorul ni-l prezintă astfel pe Zaharia Trahanache: prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii.

Aşadar, cartea de vizită este de-a dreptul impresionantă. O persoană care a reuşit să acumuleze atât de multe funcţii (cele mai multe fiind şi cele mai importante la nivelul capitalei judeţului de munte unde se desfăşoară acţiunea) este, cu siguranţă o persoană trecută de prima tinereţe, posibil chiar în plină senectute, pentru că doar scurgerea temporală poate garanta o asemenea acumulare de funcţii, garanţie sigură a poziţiei sale politice şi sociale privilegiate. Acumularea de experienţe îi permite privirea de la înălţime a întregului mecanism social pe care nu de puţine ori îl reglează şi îl manevrează în raport cu propriile-i dorinţe şi necesităţi.

Trahanache nu se apucă să facă mai niciodată ceva prin forţe proprii. El se asigură mai întâi de ajutorul unei unelte, al unui mediator eficient între subiectul şi obiectul acţiunii. Posibilitatea de a-l reţine în acest oraş este Joiţica, şi acceptarea tacită din partea lui Trahanache, a legăturii dintre cei doi. De aceea are nevoie să convingă pe toată lumea de propria-i senilitate şi naivitate. Din tot ceea ce face, Trahanache lasă să se înţeleagă o puternică disimulare şi manipulare a măştilor pe care le arată cu o dexteritate demnă de invidiat, fără greşeală, cititorului şi celorlalte personaje ale textului. Folosirea lui Tipătescu drept unealtă nu se face numai în cadrul relaţiilor interpersonale “libere”, între amici. E mult mai eficient apelul la diferite “instituţii” anume specializate în canalizarea şi modelarea forţei umane spre rezolvarea chestiunilor practice – ale altora. Uşor detectabile sunt trei asemenea “instituţii”: nevasta, statul, scrisoarea. Scrisoarea, cea mai importantă dintre ele, este o unealtă semantică, dar pare a avea statutul cel mai fragil: s-ar putea obiecta că ea nu este decât un vehicul, un auxiliar.

Ea este puntea prin care se stabileşte relaţia între cei doi poli ai puterii. Certitudinea lui Caţavencu îşi află dezlegarea în spusele lui Zaharia Tahanache, prezidentul multor comitete şi comiţii, amicul său şi soţul Zoei: “onorabilul” Caţavencu  deţine arma unui şantaj politic: o scrisorică de amor adresată de Tipătescu doamnei Trahanache, scrisoare pe care el, aflăm de la Cetăţeanul turmentat, a ştiut să i-o sustragă. Din acest moment, reacţiile sunt diferite: Tipătescu se impacientează, Zoe intră în panică, Trahanache îşi propune să-l prindă pe “onorabilul” cu alta şi mai boacănă, realitate confirmată la finalul acestui act.

În comedia lui Caragiale, O scrisoare pierdută, Nae Caţavencu deţine şi el o poziţie centrală. El foloseşte ca armă politică o “scrisorică de amor” trimisă de către prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu, doamnei Zoe Trahanache, soţia “venerabilului” Zaharia Trahanache. Statutul social şi relaţia cu celelalte personaje sunt stabilite de către autor tot în lista de persoane. Caţavencu se situează după ultimul membru al primei partide – Iordache Brânzovenescu – şi deschide, prin titulatura sa impresionantă, contrapartida: “avocat, director – proprietar al ziarului  «Răcnetul Carpaţilor», prezident-fondator al Societăţii enciclopedice-cooperative «Aurora economică română»”.

Prezentarea sa are pompa ridicolă a personajului şi sugerează un caracter ambiţios, o fire violentă, trăsătură fixată şi de numele ziarului pe care-l conduce: “Răcnetul Carpaţilor”.

Oportunist şi imoral, când se află în posesia scrisorii, Caţavencu nu se adresează direct celor vizaţi. Alege căi colaterale, îl cheamă pe Zaharia Trahanache, încercând să-l prindă în propriul joc politic, trece de la flatare la atac violent când tehnica sa se dovedeşte ineficientă pentru că oponentul său este mai abil decât el şi îşi apără alcătuirea de putere prin contraşantaj.

Sigur pe sine atâta timp cât se ştie în posesia scrisorii, Caţavencu este intransigent, neacceptând jumătăţi de măsură. Când arma şantajului dispare, Caţavencu devine umil, acceptând cu smerenie propunerile coanei Joiţica, fiind la fel de combativ ca înainte în faţa celorlalţi. Lipsa de principii, ipocrizia, inconsecvenţa devin, în acest caz, evidente.

Posesor al tehnicii disimulării, Caţavencu face risipă de gesturi, de expresii pentru a-şi impresiona auditoriul. Este revelatoare scena V din actul al III-lea, când Caţavencu pune în funcţiune întregul arsenal de captare a bunăvoinţei ascultătorilor, trecând de la emoţie, glas tremurat, plâns cu hohote la ton brusc, vioi şi lătrător. Tehnica discursului său prevede pauze menite să crească tensiunea şi să dea timp ascultătorilor să-l aplaude. Este cel mai important moment pentru definirea personajului ca demagog care declară că se gândeşte “ca orice român”, “ca orice fiu al ţării sale” la “ţărişoara” lui, la “fericirea ei”, la “progresul ei”.

Desfăşurând în faţa celorlalţi un amplu discurs plin de nonsensuri (“Aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră.”), de fraze patriotarde, inadecvat uneori ascultătorilor (scena cu Ghiţă Pristanda), Caţavencu este un demagog hotărât să parvină cu orice preţ.

Caracterizării prin fapte, prin limbaj, prin menţiunile autorului din lista de persoane şi din discursul personajului, caracterizării prin atitudinea faţă de celelalte personaje i se adaugă caracterizarea directă de către alte personaje.

Pentru Zoe, Caţavencu este “un mişel” căruia îi acordă iertarea când nu mai este şantajată.

Lui Tipătescu îi apare “mizerabil”, “infam”, “canalie”, “impertinent”.

Pentru Trahanache e “un mişel”, pentru Farfuridi – “nifilist”, pentru Brânzovenescu “moftolog”, iar pentru Pristanda “mare pişicher”(cu o notă admirativă).

Ceea ce-i uneşte pe cei doi lideri este dorinţa de putere, capacitatea de disimulare, ipocrizia, demagogia, dar şi statutul de păcălitor păcălit care poate fi atribuit fiecăruia dintre ei. Caţavencu ajunge să conducă ceremonia dedicată victoriei unuia care folosise acelaşi mijloc ca şi el în politică şi o face umil , conciliant. Pe de altă parte, venerabilul Zaharia Trahanache, abil, tenace, meticulous, calculate, reuşeşte să-şi domine oponenţii, dar poate fi privit şi ca naiv, opac, desensibilizat, el însuşi un înşelat (conştient sau nu?) de către mai-marii săi, de către Fănică şi de către Zoe .

Deşi confruntările directe sunt puţine, toată intriga piesei este susţinută de tensiunea dintre aceste două personaje.

In O scrisoare pierduta se atinge apogeul unui adevarat vârtej de situatii rasturnate. Indata ce intra in posesia cuiva, scrisoarea ii schimba identitatea cu o masca vesela, de carnaval. Comedia urmeaza indeaproape tiparele unui spectacol carnavalesc. Agitatia electorala, mai mult o petrecere decit o confruntare, mizeaza pe schimbarea puterii politice. Alegatori si candidati se agita pentru desemnarea alesului. Derularea evenimentelor se desfasoara, insa, pe trasee inverse. Candidatii, ilustrati de Catavencu, Farfuridi, Dandanache sint lipsiti de credibilitate, fanfaroni, imbecili sau de-a dreptul prosti, ei conteaza pe un sprijin, care, cu cât vine mai de sus si are caracter de ordin, se bucura de eficienta. Agamemnon Dandanache coboara in calitate de trimis al Centrului (al Cerului) in ipostaza de mintuitor intr-o lume ameţită, pe care n-o cunoaste si nici nu-l intereseaza si care, la rândul ei, nu-l asteapta. Totul ia turnura unui spectacol in care nimic din ceea ce se petrece in fata ochilor nu e autentic.  Aceasta lume zapacita, turmentata psihic, lipsindu-i orice criteriu de evaluare, confunda pe cel mai bun (alesul) cu cel mai prost, intr-o atmosfera de nepasare vesela, tragicomica. Cu termenul lui Caragiale insusi, alegerea celui mai bun esueaza intr-o dandana.

Despre Andrei Staicu

Pasionat de fotografie, de lucruri care-mi plac si de paradoxuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.