Morometii - Tema familiei
Limba si lit. romana

Morometii – Tema familiei

morometii-tema-familiei              Familia este o instituţie sacră, în care îşi găsesc adăpost şi fericire părinţii şi copiii, un refugiu din faţa singurătăţii şi un spaţiu al perpetuării valorilor, al transmiterii lor din generaţie în generaţie. Iubirea, voinţa zămislirii, ordinea şi conştiinţa datoriei fac parte din valorile eterne ale familiei.

            Tema familiei este una dintre cele mai prolifice din literatură, ea permiţând surprinderea unui complex proces de interrelaţionări umane. Complexitatea pe care o presupune ilustrarea unor astfel de relaţii impune desfăşurări epice ample, fapt care implică abordarea temei familiei prin specii ca nuvela şi romanul. Situat (cel puţin prin dimensiuni) la graniţa dintre nuvelă şi roman, Baltagul abordează tema familiei dintr-o perspectivă aproape mistică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic, unde răsună ritmurile grave ale legităţii divine, net superioare celei umane.

Această concepţie despre familie este evidenţiată mai ales în romanele care evocă o lume tradiţională, arhaică, crescută în spiritul respectului pentru valorile moştenite.

Nu acelaşi este cazul familiei care stă în centrul romanului lui Marin Preda, Moromeţii. O altă lume îşi face loc şi lumea valorilor tradiţionale păleşte, agonizează. Libertatea individului şi, implicit, a familiei este încercuită viclean de fatalitatea istoriei.  

           În punctul iniţial, acţiunea e plasată cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, când timpul părea foarte răbdător cu oamenii, iar viaţa se scurgea fără conflicte mari. În spaţiul epic al lui Marin Preda funcţia acestui timp este paradoxală, el nu va mai avea răbdare şi va produce schimbări fulgerătoare în sânul ţărănimii, schimbări vizând destinul milenar al acesteia.

Un sfert din acţiunea primului volum se petrece de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică de la întoarcerea Moromeţilor de la câmp şi până la fuga Polinei cu Birică.

Primul moment dezvăluie relaţiile din familia Moromete. Dominată de un tată autoritar, poziţie reflectată şi de locul său la masă, familia e măcinată de conflicte. Pe de o parte, conflictul dintre copiii lui Moromete din prima căsătorie (Achim, Paraschiv şi Nilă) şi Catrina (mama vitregă), pe de altă parte tensiunea constantă dintre fraţii mai mari şi copiii Catrinei făcuţi cu Moromete (Tita, Ilinca şi Niculae); în sfârşit, conflictul dintre tată şi fiii cei mari, conflict care reflectă schimbările din societate.

Aceste conflicte adâncindu-se, vor destrăma familia Moromete, deşi ea pare solidă, ocrotită de un tată care doreşte s-o menţină intactă. Ilie Moromete are două loturi, al lui şi al Catrinei, şi o mulţime de copii care să-l muncească. Totuşi,  mica-i proprietate intră în declin pentru că, în calculele lui, Moromete nu prevăzuse disensiunea interioară a familiei şi pericolul veşnicelor datorii amânate.

Capacitatea lui Marin Preda de a vedea semnificaţia ascunsă a faptului banal este magistrală şi obişnuitul capătă un relief neobişnuit, tulburător, ca şi cum ne-am afla în faţa unor adevărate ritualuri ale universului sătesc. De altfel, s-a remarcat existenţa unui al doilea plan în roman (Eugen Simion), în care scenele trimit la altă faţă a existenţei ţărăneşti. De exemplu, tăierea salcâmului are valoare premonitorie; el este pentru gospodăria Moromeţilor un “axis mundi”, un punct de sprijin, un corespondent al lui Ilie Moromete.Prăbuşirea salcâmului are semnificaţia intrării în derivă a lumii Moromeţilor. Dacă până atunci Moromeţii stau ca sub un clopot cosmic şi prin ograda lor trec, fără să-i atingă, drumurile mari ale istoriei, din acel moment, simbolicul clopot se sparge şi destinul individual se confruntă cu fatalitatea istoriei.

Atenţia se orientează spre reacţiile acestui personaj complex, în crearea căruia Marian Preda dă întreaga măsură a originalităţii sale. Ilie Moromete are “acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri mari sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.

Atitudinea lui Moromete creează un fenomen de înstrăinare de o dureroasă intensitate, observabil, mai ales, în relaţiile cu cei şase copii. El îi iubeşte şi le vrea binele, dar îşi cenzurează orice înduioşare faţă de ei.  Serbarea şcolară la care Niculae ia premiul întâi, îi provoacă pentru prima dată nevoia de a-şi transmite afecţiunea în mod direct şi atunci el nu găseşte gesturile cuvenite.Uimirea de a-şi vedea fiul premiant când el credea că va rămâne repetent, stinghereala copilului şi sărăcia lui, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încearcă să spună o poezie, îi produc o emoţie vecină cu panica. Întoarcerea lor spre casă e aproape patetică fiindcă, pentru o clipă, distanţa dintre tată şi fiu dispare prin gesturi schiţate cu multă stângăcie.

Una din multele iluzii ale lui Moromete este credinţa  lui în posibilitatea comunicării. El crede că oamenii, propria familie, îl înţeleg. Mai mult, Moromete nu acceptă ideile timpului său. Pentru el, pământul înseamnă demnitate socială şi umană, bucuria de a fi liber, independent, posibilitatea de a te gândi şi la altceva decât la ziua de mâine şi de a privi viaţa ca pe un spectacol sau ca pe un lucru de al cărui secret trebuie să te pătrunzi. În satul patriarhal, cu o economie autarhică, năvăleşte cu violenţă un alt tip de relaţie.

Fiii cei mari înţeleg altfel problema şi, pe fondul mai vechi al urii lor împotriva mamei şi a surorilor vitrege, pun la cale fuga la oraş. Pentru a preveni răzmeriţa fiilor, Moromete îl lasă pe Achim să plece cu oile la Bucureşti, le duce cu vorba pe Catrina şi pe fete, îi lasă lui Niculae speranţa că-l va trimite la şcoală. Atitudinea lui conciliantă nu dă rezultate. Fiii îşi dispreţuiesc tatăl pentru nepriceperea în afaceri, iar Moromete trece la măsuri extreme. Îi bate cu parul pe Paraschiv şi pe Nilă într-o secvenţă de mare dramatism , care-i exprimă disperarea de a nu fi putut să-i  oblige să rămână ceea ce ar fi trebuit ei să fie după părerea lui, adică ţărani adevăraţi.

Paraschiv şi Nilă reuşesc până la urmă să fugă, luând şi caii din grajd, iar Moromete e obligat să vândă o parte din pământ, deci să facă exact ceea ce luptase să nu facă.El bate la poarta lui Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei.

Volumul I se termină prin schimbarea unghiului de referinţă asupra timpului care, departe de a fi răbdător şi tolerant, şi-a dus la capăt eroziunea. Moromete ia cunoştinţă de acest timp în urma unei experienţe care îi modifică psihologia. Muţenia în care alunecă e o stare de criză şi, în mod simbolic, o dispariţie.

Epica volumului al doilea se ordonează în funcţie de două evenimente: reforma agrară din 1945 şi transformarea socialistă a agriculturii de după 1949.

În centrul romanului pare a nu se mai afla Ilie Moromete. Locul lui este luat de Niculae, convertit la noua “religie” şi devenit activist de partid.În această calitate, el va coordona campania de seceriş din satul natal. Acest eveniment devine prilej de dezvăluire a noilor realităţi ţărăneşti..

O mare parte din acest volum se consumă în dialoguri reale sau imaginare între tată şi fiu. Tatăl, apărător al vechii societăţi pe care o consideră coerentă, armonizată cu esenţa oamenilor, se opune fiului. Acesta doreşte să-i demonstreze caracterul revolut al acelei societăţi care ar fi inferioară celei noi.

Ilie Moromete încearcă să-şi aducă băieţii acasă, dar umilinţele şi promisiunile nu-i vor convinge. Ceea ce face pentru băieţi are însă ca efect plecarea Catrinei care devine o figură mai pregnantă decât în primul volum. Despărţirea de Moromete este rodul acumulării nemulţumirilor ei, Catrina dezvăluindu-se acum plină de îndârjire şi neiertătoare. Pe lângă Moromete nu mai rămâne decât Tita. Bătrânul, după un scurt moment de revitalizare (dragostea pentru Fica) suferă o degradare fizică evidentă. Agonia lui este lentă şi aparent lipsită de măreţie. El este purtat în roabă de nepotul Sande şi moare spunând totuşi doctorului: “Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. Victoria lui Moromete are loc pe plan simbolic. Niculae, lovit şi el de istorie, nu-şi găseşte liniştea până nu-şi regăseşte tatăl în plan imaginar, în viaţa “de sub ochi”, în vis.

Nimic din ordinea, din conştiinţa datoriei, din iubire n-a mai rămas în această lume în care familia îşi pierde forţa, semnificaţia, rolul. Moromeţii se vor rătăci în singurătăţi, vor eşua, vor suferi pentru că s-a prăbuşit axul lumii lor şi s-a instaurat haosul. În spiritul lui Mircea Eliade, putem considera că se petrece o cădere din sacru în profan, din mit în istorie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *