Tema familiei in Baltagul de Sadoveanu
Limba si lit. romana

Baltagul – Tema familiei

Familia este o instituţie sacră, în care îşi găsesc adăpost şi fericire părinţii şi copiii, un refugiu din faţa singurătăţii şi un spaţiu al perpetuării valorilor, al transmiterii lor din generaţie în generaţie. Iubirea, voinţa zămislirii, ordinea şi conştiinţa datoriei fac parte din valorile eterne ale familiei.

          Tema familiei este una dintre cele mai prolifice din literatură, ea permiţând surprinderea unui complex proces de interrelaţionări umane. Complexitatea pe care o presupune ilustrarea unor astfel de relaţii impune desfăşurări epice ample, fapt care implică abordarea temei familiei prin specii ca nuvela şi romanul. Situat (cel puţin prin dimensiuni) la graniţa dintre nuvelă şi roman, Baltagul abordează tema familiei dintr-o perspectivă aproape mistică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic, unde răsună ritmurile grave ale legităţii divine, net superioare celei umane.

Această concepţie despre familie este evidenţiată mai ales în romanele care evocă o lume tradiţională, arhaică, crescută în spiritul respectului pentru vaorile moştenite.

Romanul Baltagul , apărut în 1930, a fost imediat receptat ca una dintre cele mai bune scrieri ale lui Sadoveanu (G.Călinescu), în care se desfăşoară numeroase straturi de semnificaţii. În sensurile sale adânci, Baltagul este un roman de dragoste, care demonstrează că la temelia familiei este aşezată iubirea. Faptul că romanul se deschide cu evocarea legendei pe care obişnuia să o spună Nechifor Lipan la nunţi  şi cumetrii nu are doar rolul de a aşeza lumea izolată în Măgura Tarcăului sub orizontul timpului mitic, ci şi de a purta cititorul în conştiinţa personajului feminin, unde glasul marelui absent se aude neîncetat. Pe tot parcursul romanului, această alternanţă ne va purta din planul realităţii exterioare în planul interior. Vitoria anticipează fiecare amintire printr-un gest retractil, de închidere în sine, ca într-o fortăreaţă în care îşi apără bărbatul şi iubirea.

După mai bine de două decenii de convieţuire, Vitoria Lipan îşi iubea bărbatul ca în tinereţe şi recunoştea asta cu ruşine, căci, după legile nescrise, vârsta iubirii a trecut, de vreme ce au copii mari, aflaţi ei înşişi în pragul căsătoriei. Dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani nu a fost lipsită de furtuni, pentru că Nechifor era petrecăreţ şi nestatornic uneori, ceea ce stârnea  gelozia aprigă a Vitoriei. Bărbatul reacţiona din când în când la îndârjirea nevestei sale, încercând să-i scoată unii din demonii care o stăpâneau, dar muierea îndura fără să crâcnească puterea omului ei şi rămânea neînduplecată, cu dracii pe care îi avea.

Iubirea poate fi considerată motorul care mişcă lumea, care determină voinţa zămislirii, ordinea şi conştiinţa datoriei. Trecător pe acest pământ, omul are şansa de a se eterniza prin urmaşii săi. Minodora şi Gheorghiţă sunt rodul iubirii şi oglinda părinţilor lor, nu doar urmaşii lor în linie biologică. Părinţii au zămislit în copiii lor un edificiu de valori.

Ordinea se manifestă pe toate palierele existenţei Lipanilor, de la îndatoririle zilnice, la respectarea unui calendar popular infailibil, la îndeplinirea datoriilor morale.

În spiritul aceleiaşi ordini, Vitoria dezvoltă în Gheorghiţă un demn urmaş al tatălui dispărut prematur, conducându-l pe un traseu de iniţiere. Tânărul, cu mama lângă el şi cu imaginea tatălui în faţa sa, parcurge un drum în care învaţă despre forţa iubirii, despre sensul dreptăţii şi despre valoarea datoriei.          La finalul drumului, după de şi-a mântuit baltagul, Gheorghiţă întră în altă vârstă, luând  locul tatălui său, cu toate responsabilităţile care decurg de aici. Un moment esenţial al devenirii sale spre maturitate este veghea în râpă, timp simbolic al coborârii în Infern şi al întâlnirii cu moartea. Astfel, eroul se întâlneşte cu o ordine superioară a lumii şi dobândeşte conştiinţa integrării ritmurilor omeneşti ale fiinţei în ritmurile cosmice.

          Romanul unui suflet de munteancă (Perpessicius), Baltagul construieşte un personaj feminin de o forţă impresionantă. Conştiinţa datoriei vine din certitudinea că lumea este expresia ordinii. Deoarece în desfăşurarea vieţii s-a produs un eveniment perturbator, care pune în primejdie ordinea lumii, Vitoria intervine decisiv. Traseul ei urmează pas cu pas drumul lui Nechifor şi conduce la descoperirea criminalilor. Pedepsirea lui Calistrat Bogza şi a lui Ilie Cuţui finalizează un mandat justiţiar al eroinei.

Personajele trăiesc sub zodia bucuriei de a fi găsit sensul rânduielii, iar numele lor susţine această idee: Vitoria cea biruitoare în faţa greutăţilor vieţii, Nechifor- purtătorul de victorie, învingător în faţa morţii prin înfăptuirea marii treceri, Gheorghiţă (botezat după sfântul care a ucis balaurul) şi Minodora (al cărei nume înseamnă „dar al zeiţei Selena”, protectoare a iubirii).

Prin imaginea familiei Lipanilor, Mihail Sadoveanu dă un exemplu strălucit al valorilor care guvernează destinul uman, al raţiunilor superioare care conduc viaţa şi care se perpetuează dincolo de moarte.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *