Tema familiei in doua opere studiate
Limba si lit. romana

Baltagul și Moromeții – Tema familiei

Familia este o instituţie sacră, în care îşi găsesc adăpost şi fericire părinţii şi copiii, un refugiu din faţa singurătăţii şi un spaţiu al perpetuării valorilor, al transmiterii lor din generaţie în generaţie. Iubirea, voinţa zămislirii, ordinea şi conştiinţa datoriei fac parte din valorile eterne ale familiei.

            Tema familiei este una dintre cele mai prolifice din literatură, ea permiţând surprinderea unui complex proces de interrelaţionări umane. Complexitatea pe care o presupune ilustrarea unor astfel de relaţii impune desfăşurări epice ample, fapt care implică abordarea temei familiei prin specii ca nuvela şi romanul. Situat (cel puţin prin dimensiuni) la graniţa dintre nuvelă şi roman, Baltagul abordează tema familiei dintr-o perspectivă aproape mistică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic, unde răsună ritmurile grave ale legităţii divine, net superioare celei umane.

Această concepţie despre familie este evidenţiată mai ales în romanele care evocă o lume tradiţională, arhaică, crescută în spiritul respectului pentru vaorile moştenite.

Romanul Baltagul , apărut în 1930, a fost imediat receptat ca una dintre cele mai bune scrieri ale lui Sadoveanu (G.Călinescu), în care se desfăşoară ca într-un palimpsest, numeroase straturi de semnificaţii. În sensurile sale adânci, Baltagul este un roman de dragoste, care demostrează că la temelia familiei este aşezată iubirea. Faptul că romanul se deschide cu evocarea legendei pe care obişnuia să o spună Nechifor Lipan la nunţi  şi cumetrii nu are doar rolul de a aşeza lumea izolată în Măgura Tarcăului sub orizontul timpului mitic, ci şi de a purta cititorul în conştiinţa personajului feminin, unde glasul marelui absent se aude neîncetat. Pe tot parcursul romanului, această alternanţă ne va purta din planul realităţii exterioare în planul interior. Vitoria anticipează fiecare amintire printr-un gest retractil, de închidere în sine, ca într-o fortăreaţă în care îşi apără bărbatul şi iubirea.

După mai bine de două decenii de convieţuire, Vitoria Lipan îşi iubea bărbatul ca în tinereţe şi recunoştea asta cu ruşine, căci, după legile nescrise, vârsta iubirii a trecut, de vreme ce au copii mari, aflaţi ei înşişi în pragul căsătoriei. Dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani nu a fost lipsită de furtuni, pentru că Nechifor era petrecăreţ şi nestatornic uneori, ceea ce stârnea  gelozia aprigă a Vitoriei. Bărbatul reacţiona din când în când la îndârjirea nevestei sale, încercând să-i scoată unii din demonii care o stăpâneau, dar muierea îndura fără să crâcnească puterea omului ei şi rămânea neînduplecată, cu dracii pe care îi avea.tema-familiei-in-baltagul-si-morometii

Iubirea poate fi considerată motorul care mişcă lumea, care determină voinţa zămislirii, ordinea şi conştiinţa datoriei. Trecător pe acest pământ, omul are şansa de a se eterniza prin urmaşii săi. Minodora şi Gheorghiţă sunt rodul iubirii şi oglinda părinţilor lor, nu doar urmaşii lor în linie biologică. Părinţii au zămislit în copiii lor un edificiu de valori.

Ordinea se manifestă pe toate palierele existenţei Lipanilor, de la îndatoririle zilnice, la respectarea unui calendar popular infailibil, la îndeplinirea datoriilor morale.

În spiritul aceleiaşi ordini, Vitoria dezvoltă în Gheorghiţă un demn urmaş al tatălui dispărut prematur, conducându-l pe un traseu de iniţiere. Tânărul, cu mama lângă el şi cu imaginea tatălui în faţa sa, parcurge un drum în care învaţă despre forţa iubirii, despre sensul dreptăţii şi despre valoarea datoriei.   La finalul drumului, după de şi-a mântuit baltagul, Gheorghiţă întră în altă vârstă, luând  locul tatălui său, cu toate responsabilităţile care decurg de aici. Un moment esenţial al devenirii sale spre maturitate este veghea în râpă, timp simbolic al coborârii în Infern şi al întâlnirii cu moartea. Astfel, eroul se întâlneşte cu o ordine superioară a lumii şi dobândeşte conştiinţa integrării ritmurilor omeneşti ale fiinţei în ritmurile cosmice.

            Romanul unui suflet de munteancă (Perpessicius), Baltagul construieşte un personaj feminin de o forţă impresionantă. Conştiinţa datoriei vine din certitudinea că lumea este expresia ordinii. Deoarece în desfăşurarea vieţii s-a produs un eveniment perturbator, care pune în primejdie ordinea lumii, Vitoria intervine decisiv. Traseul ei urmează pas cu pas drumul lui Nechifor şi conduce la descoperirea criminalilor. Pedepsirea lui Calistrat Bogza şi a lui Ilie Cuţui finalizează un mandat justiţiar al eroinei.

Personajele trăiesc sub zodia bucuriei de a fi găsit sensul rânduielii, iar numele lor susţine această idee: Vitoria cea biruitoare în faţa greutăţilor vieţii, Nechifor- purtătorul de victorie, învingător în faţa morţii prin înfăptuirea marii treceri, Gheorghiţă (botezat după sfântul care a ucis balaurul) şi Minodora (al cărei nume înseamnă „dar al zeiţei Selena”, protectoare a iubirii).

Prin imaginea familiei Lipanilor, Mihail Sadoveanu dă un exemplu strălucit al valorilor care guvernează destinul uman, al raţiunilor superioare care conduc viaţa şi care se perpetuează dincolo de moarte.

Nu acelaşi este cazul familiei care stă în centrul romanului lui Marin Preda, Moromeţii. O altă lume îşi face loc şi lumea valorilor tradiţionale păleşte, agonizează. Libertatea individului şi, implicit, a familiei este încercuită viclean de fatalitatea istoriei.  

           În punctul iniţial, acţiunea e plasată cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, când timpul părea foarte răbdător cu oamenii, iar viaţa se scurgea fără conflicte mari. În spaţiul epic al lui Marin Preda funcţia acestui timp este paradoxală, el nu va mai avea răbdare şi va produce schimbări fulgerătoare în sânul ţărănimii, schimbări vizând destinul milenar al acesteia.

Un sfert din acţiunea primului volum se petrece de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică de la întoarcerea Moromeţilor de la câmp şi până la fuga Polinei cu Birică.

Primul moment dezvăluie relaţiile din familia Moromete. Dominată de un tată autoritar, poziţie reflectată şi de locul său la masă, familia e măcinată de conflicte. Pe de o parte, conflictul dintre copiii lui Moromete din prima căsătorie (Achim, Paraschiv şi Nilă) şi Catrina (mama vitregă), pe de altă parte tensiunea constantă dintre fraţii mai mari şi copiii Catrinei făcuţi cu Moromete (Tita, Ilinca şi Niculae); în sfârşit, conflictul dintre tată şi fiii cei mari, conflict care reflectă schimbările din societate.

Aceste conflicte adâncindu-se, vor destrăma familia Moromete, deşi ea pare solidă, ocrotită de un tată care doreşte s-o menţină intactă. Ilie Moromete are două loturi, al lui şi al Catrinei, şi o mulţime de copii care să-l muncească. Totuşi,  mica-i proprietate intră în declin pentru că, în calculele lui, Moromete nu prevăzuse disensiunea interioară a familiei şi pericolul veşnicelor datorii amânate.

Capacitatea lui Marin Preda de a vedea semnificaţia ascunsă a faptului banal este magistrală şi obişnuitul capătă un relief neobişnuit, tulburător, ca şi cum ne-am afla în faţa unor adevărate ritualuri ale universului sătesc. De altfel, s-a remarcat existenţa unui al doilea plan în roman (Eugen Simion), în care scenele trimit la altă faţă a existenţei ţărăneşti. De exemplu, tăierea salcâmului are valoare premonitorie; el este pentru gospodăria Moromeţilor un “axis mundi”, un punct de sprijin, un corespondent al lui Ilie Moromete.Prăbuşirea salcâmului are semnificaţia intrării în derivă a lumii Moromeţilor. Dacă până atunci Moromeţii stau ca sub un clopot cosmic şi prin ograda lor trec, fără să-i atingă, drumurile mari ale istoriei, din acel moment, simbolicul clopot se sparge şi destinul individual se confruntă cu fatalitatea istoriei.

Un timp, Ilie Moromete reuşeşte să nu vândă pământ, să nu taie salcâmul cerut de Tudor Bălosu, să amâne pentru momente mai favorabile achitarea datoriei la bancă şi a foncierei. Răbdarea timpului fărâmiţa ameninţările mari în ameninţări mai mici, posibil de suportat. Moromete glumeşte inteligent cu prietenii săi, îl înfruntă cu subtilitate pe Tudor Bălosu, care stă mereu la pândă să-şi mărească averea.

Atenţia se orientează spre reacţiile acestui personaj complex, în crearea căruia Marian Preda dă întreaga măsură a originalităţii sale. Ilie Moromete are “acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri mari sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Bucuriile lui nu erau mari, dar nici oarecare: să ai sentimentul independenţei şi libertăţii, mândru de gândirea ta liberă, să discuţi în poiana fierăriei lui Iocan, să trăieşti acele ceasuri de visare ciudată pe stănoaga podiştei, de unde poţi judeca lumea etc.

Atitudinea lui Moromete creează un fenomen de înstrăinare de o dureroasă intensitate, observabil, mai ales, în relaţiile cu cei şase copii. El îi iubeşte şi le vrea binele, dar îşi cenzurează orice înduioşare faţă de ei.  Serbarea şcolară la care Niculae ia premiul întâi, îi provoacă pentru prima dată nevoia de a-şi transmite afecţiunea în mod direct şi atunci el nu găseşte gesturile cuvenite.Uimirea de a-şi vedea fiul premiant când el credea că va rămâne repetent, stinghereala copilului şi sărăcia lui, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încearcă să spună o poezie, îi produc o emoţie vecină cu panica. Întoarcerea lor spre casă e aproape patetică fiindcă, pentru o clipă, distanţa dintre tată şi fiu dispare prin gesturi schiţate cu multă stângăcie.

Una din multele iluzii ale lui Moromete este credinţa  lui în posibilitatea comunicării. El crede că oamenii, propria familie, îl înţeleg. Mai mult, Moromete nu acceptă ideile timpului său. Pentru el, pământul înseamnă demnitate socială şi umană, bucuria de a fi liber, independent, posibilitatea de a te gândi şi la altceva decât la ziua de mâine şi de a privi viaţa ca pe un spectacol sau ca pe un lucru de al cărui secret trebuie să te pătrunzi. În satul patriarhal, cu o economie autarhică, năvăleşte cu violenţă un alt tip de relaţie. Banul înseamnă un atac brutal la adresa iluziei lui Moromete că el, cu pământul  şi copiii lui, poate continua să trăiască liniştit. El vede că ţăranul este atras într-o cursă despre care nu ştie încotro duce. Neliniştea unei asemenea perspective incerte îl determină pe erou să rămână pe poziţia lui până la sfârşit.

Fiii cei mari înţeleg altfel problema şi, pe fondul mai vechi al urii lor împotriva mamei şi a surorilor vitrege, pun la cale fuga la oraş. Pentru a preveni răzmeriţa fiilor, Moromete îl lasă pe Achim să plece cu oile la Bucureşti, le duce cu vorba pe Catrina şi pe fete, îi lasă lui Niculae speranţa că-l va trimite la şcoală. Atitudinea lui conciliantă nu dă rezultate. Fiii îşi dispreţuiesc tatăl pentru nepriceperea în afaceri, iar Moromete trece la măsuri extreme. Îi bate cu parul pe Paraschiv şi pe Nilă într-o secvenţă de mare dramatism , care-i exprimă disperarea de a nu fi putut să-i  oblige să rămână ceea ce ar fi trebuit ei să fie după părerea lui, adică ţărani adevăraţi.

Paraschiv şi Nilă reuşesc până la urmă să fugă, luând şi caii din grajd, iar Moromete e obligat să vândă o parte din pământ, deci să facă exact ceea ce luptase să nu facă.El bate la poarta lui Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei. Trufaşul vecin n-are totuşi satisfacţia de a-l vedea pe Moromete umilit; sub puterea unei lovituri năprasnice, el rămâne”îndepărtat şi nepăsător”. Lovitura are efect în alt plan. Omul netulburat şi ironic părăseşte stănoaga podiştei, nu mai răspunde la cuvintele de salut şi nu mai poate fi auzit povestind nici una dintre acele întâmplări care fermecau pe prietenii săi din Siliştea-Gumeşti. Fantezia lui se închide.Omul creator este învins de  omul social.

Nimic din ordinea, din conştiinţa datoriei, din iubire n-a mai rămas în această lume în care familia îşi pierde forţa, semnificaţia, rolul. Moromeţii se vor rătăci în singurătăţi, vor eşua, vor suferi pentru că s-a prăbuşit axul lumii lor şi s-a instaurat haosul. În spiritul lui Mircea Eliade, putem considera că se petrece o cădere din sacru în profan, din mit în istorie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *