Testament - Tudor Arghezi
Limba si lit. romana

Tudor Arghezi – Testament

Testament-Tudor-Arghezi I.Preliminarii

  Privită în ansamblu, opera lui Tudor Arghezi e de o complexitate unică în literatura română. E atâta incoerenţă în alcătuirea ei, încât o lectură sistematică e aproape imposibilă. Arghezi şi-a conceput opera ca pe un ansamblu plurivalent, al cărei principiu ordonator este cel al contradicţiei.

II.Temă şi viziune

Cel dintâi volum de poezii al lui Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite (1927), se deschide cu poezia Testament. Poezia este o artă poetică, rămânând cel mai important text de acest gen din lirica argheziană.

III.Analiza structurală a textului

          1.Titlul este unul exterior, simbolic. La nivel obviu, el desemnează un act prin care se transmite o valoare urmaşilor.

La nivel obtuz, titlul sugerează ideea de moştenire literară şi de crez artistic. Primele versuri îl explicitează. Moştenirea pe care poetul o lasă urmaşilor este una spirituală – cartea. Versurile care urmează sunt o paradigmă a cărţii, un şir de definiţii, textul căpătând aspect aforistic.

2.Secvenţe poetice.

Textul poeziei Testament este structurat în şase strofe cu număr inegal de versuri, absenţa regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului.

Secvenţele poetice ţin de perspectiva din care este definită cartea: întâi, ca treaptă a evoluţiei, apoi ca rod şi la sfârşit ca întrepătrundere a „slovei de foc” cu „slova făurită”.

3.Imaginarul liric

Discursul liric se deschide printr-un verb de negaţie (“nu-ţi voi lăsa”) al cărui sens se precizează cu ajutorul unui adverb restrictiv (“decât”). Cele mai multe cuvinte au, de altminteri, un sens denotativ, tensiunea poetică rezultând din vecinătăţi lexicale la care se adaugă un verb cu valoare metaforică (“adunat”).

În versurile cu care începe această poezie este repetarea unui efort originar transpus în imaginea străbunilor suind pe brânci “prin râpi şi gropi adânci”, până la ivirea Verbului poetic. Efortul, suferinţa perpetuându-se, se transfigurează. Asemenea unei asceze în timp, a unui exerciţiu îndelung, acel suiş pregătea o transcendere. Poezia – în viziunea argheziană – presupunea deci “sudoarea muncii sutelor de ani”. Robia rodeşte; osemintele germinează.

Cartea este treapta care atestă progresul. Arghezi o defineşte ca pe “hrisovul vostru cel dintâi”, adică dovada incontestabilă a existenţei, act de proprietate asupra propriei istorii.

Arghezi are credinţa că orice poet întemeietor de şcoală literară trebuie să-şi asume organic poezia înaintaşilor. La nivelul textului, ideea apare sugerată de imaginea de osuar, pe care a remarcat-o Călinescu; cartea sa este, de fapt, “a robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine”.

Într-o succesiune de imagini ameţitoare poetul vorbeşte  despre naşterea poeziei ca despre un proces de germinaţie universală în care sunt posibile teribile metamorfoze, nu doar datorită efortului generaţiilor, ci şi graţie efortului şi meşteşugului poetic. Această germinaţie are ca punct de plecare o realitate adesea imundă, dar care păstrează, nealterat în ea, germenele creaţiei.

Procesul creaţiei se constituie într-o adevărată alchimie care permite metamorfoze neobişnuite: sapa devine condei; brazda – călimară, graiul cu-ndemnuri pentru vite – cuvinte potrivite. Urmează geneza, nu mai puţin ascetică, a versului: “Şi, frământate mii de săptămâni,/ Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”. Poezia este în fond un fenomen de distilare, este esenţă de cuvinte extrasă din limbajul comun. Poetul “potriveşte” cuvintele, păstrându-le mustul, frăgezimea iniţială. Sudoarea, veninul, ocara, bubele, mucegaiul, noroiul, durerea sunt preschimbate în miere, în “frumuseţi şi preţuri noi”. Prin alchimia poetică, semnele lumii urâte capătă putere magică, întemeietoare.

Poetul a luat “cenuşa morţilor din vatră” şi a făcut-o “Dumnezeu de piatră,/ Hotar înalt, cu două lumi pe poale/ Păzind în piscul datoriei tale”. Actul său are semnificaţia sacralizării memoriei strămoşilor. El monumentalizează memoria ancestrală pentru a face din ea un “hotar înalt” de unde, cu sentimentul responsabilităţii, să poată fi păziţi ambii versanţi ai Trecutului şi Viitorului, ai Binelui şi Răului.

Pentru Arghezi arta are şi un pregnant rol social: izbăveşte-ncet, pedepsitor; ea devine “biciul răbdat”care “se-ntoarce în cuvinte”, generând, în cele din urmă, doar plăcerea estetică, fiindcă revolta, ura socială se convertesc în “poezie pură”(ideea poeziei pure apare şi în Ex libris: “Dar jertfa lui zadarnică se pare,/ Pe cât e ghersul cărţii de frumos./ Carte iubită, fără de folos,/ Tu nu răspunzi la nici o întrebare”).

Ultima strofă a poeziei încearcă a fi o reprezentare sintetică a ideii de creaţie. S-a spus că “slova de foc şi slova făurită” din această strofă ar ilustra cele două moduri de naştere a poeziei: prin trudă, lucrare migăloasă asupra cuvântului, cu verbul (“slova făurită”) şi datorită harului poetului (“slova de foc”). Argumentul de bază al acestei idei îl găsim în versul următor al poeziei: “Împărecheate-n carte se mărită”. Pe de altă parte, “slova de foc”, observa Nicolae Manolescu, n-ar exprima neapărat ideea de inspiraţie, ci tot pe aceea de trudă, de implicare în real a meşteşugarului poet în numele înaintaşilor săi şi al “continuităţii de spirit”; în acest context, truda se asociază firesc cu termenii “fier” şi “cleşte”: “Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”.

Finalul poemului fixează condiţia artistului care se declară rob în slujba cititorului. El vrea să atragă astfel atenţia nu asupra unei condiţii umile, ci a rolului subtil pe care îl are artistul de a crea mentalităţi şi de a modela suflete.

  1. Limbajul poetic

Limbajul Testamentului este, pentru orice lector, surprinzător nu numai prin asocieri, ci şi prin cuvintele sale, multe periferice. Stau alături termeni poetici, cuvinte aspre, cuvinte din vocabularul bisericesc, neologisme şi cuvinte arhaice sau populare. Metafora inedită şi simbolul deţin rol esenţial. Tot ceea ce defineşte limbajul poetic arghezian este semn al modernităţii.

  1. Analiza tipologică a textului poetic pe baza caracteristicilor structurale; tipuri de lirism. Fiind o artă poetică, Testament aparţine lirismului subiectiv generat de un eu liric în ipostaza creatorului care transformă „bube, mucegaiuri şi noroi” în „frumuseţi şi preţuri noi”.
  2. Analiza tipologică a textului poetic din punct de vedere al curentului literar

Nicolae Manolescu arată că, spre deosebire de poezia mai veche, poezia modernă „are o conştiinţă de sine şi, deci, o existenţă proprie”, fapt dovedit de conceperea şi construirea volumului de versuri ca un întreg semnificativ, prefaţat sau încheiat de o artă poetică. Din acest motiv acest text poate fi considerat artă poetică modernă, dar şi pentru că, în exprimarea crezului liric, autorul pune accentul nu atât pe tehnica poetică (clasica ars poetica), cât mai ales pe condiţia artistului, pe relaţiile dintre poet şi lume sau creaţie.

  1. Concluzii

“Ţipăt între noaptea care ne precede şi ne urmează, soluţie provizorie între două necunoscute”, cum spune Arghezi, poezia e nu numai limbajul sacru al omenirii, după concepţia romanticilor secolului trecut, ci şi limbajul dator să realizeze comunicarea între generaţii care nu se vor întâlni niciodată altfel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *