TITU MAIORESCU – ÎNDRUMĂTOR AL CULTURII ŞI LITERATURII ROMÂNE
Din multitudinea preocupărilor creatoare ale lui Titu Maiorescu concretizate în cea mai mare parte în studiile publicate în “Convorbiri literare” – care vizau în mod deosebit domeniile limbii şi literaturii române, ale culturii, esteticii şi filosofiei, s-a cristalizat rolul său de îndrumător al culturii şi literaturii. Afirmaţiile sale critice au fost pătrunzătoare, exacte şi adeseori memorabile. Ecoul lor în epocă a fost enorm, iar în posteritate – profund.
Sub raportul evoluţiei istorice, există în primul timp la Maiorescu, o critică generală negativă, care curăţă locul spre a pregăti literatura ulterioară; este ceea ce s-a numit critică culturală. După 1885, negaţia rămâne numai întâmplătoare şi izolată, fiindcă marea literatură capabilă să susţină şi o mare critică s-a născut.
Voind a educa conştiinţa artistică a contemporanilor, Maiorescu publică, în “Convorbiri literare” şi în broşură un studiu: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, însoţit de o antologie cu piese din poeţi vechi şi noi, din cei vechi reţinând doar şase poezii de Gr. Alexandrescu, cinci de Bolintineanu şi opt de Alecsandri. Pentru a defini poezia, Maiorescu face mai întâi o distincţie între artă şi ştiinţă: obiectul artei e frumosul, al ştiinţei adevărul. Frumosul e manifestarea sensibilă a ideilor, nu ca la Hegel ideea absolută, ci latura afectivă a conştiinţei. Materia sensibilă a poeziei n-o dau cuvintele, indiferente sub raport estetic, ci imaginile pe care ni le deşteaptă perceperea lor. Poezia este cunoaşterea specifică a universului prin intermediul metaforei.
Obiectivul propus de Maiorescu era delimitarea raportului dintre conţinut şi formă în poezie. De aceea îşi împarte cercetarea în două capitole: Condiţiunea materială a poeziei, în care analizează conceptul de “formă” în artă, şi Condiţiunea ideală a poeziei, în care discută conceptul de “fond”, de conţinut în artă.
Dacă materia sensibilă a poeziei n-o dau cuvintele, ci imaginile pe care ni le deşteaptă, înseamnă că această materie nu se află în lumea dinafară, “ci se cuprinde numai în conştiinţa noastră”. După părerea lui Maiorescu, pentru a sensibiliza conştiinţa umană prin imagini e necesar ca în poezie cuvintele să fie concrete.
De aici deduce Maiorescu necesitatea unui limbaj poetic cât mai puţin abstract, explicând rolul figurilor de stil în actul poetic, al epitetelor “ornante”, al comparaţiilor “juste”, al personificărilor.
Originalitatea stă, după Maiorescu, în vestmântul “sensibil al ideii, în noutatea încorporării ideii în artă; “aici cuvântul stabileşte un raport până atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială şi descoperă astfel o nouă armonie a naturei.”
Partea a doua a studiului, Condiţiunea ideală a poeziei, defineşte “fondul” poeziei, ideea acesteia ca fiind “întotdeauna un simţământ sau o pasiune, şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care ţine de tărâmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicare practică.”
Cu privire la partea ideală a poeziei, Maiorescu pune trei condiţii: repeziciunea mişcării ideilor, mărirea obiectului ”sub impresia simţământului sau a pasiunii” şi gradarea (“dezvoltare grabnică şi crescândă spre o culminare finală sau spre o catastrofă”).
Sprijinul ideilor estetice ale lui Maiorescu este ilustrarea cu aprecieri şi observaţii asupra literaturi universale şi române. Studiul aparţine etapei polemice, criticiste a criticii maioresciene şi a activităţii Junimii. Exemplele din literatura română reprezintă prima acţiune de evaluare critică – dintr-o perspectivă estetică – a creaţiei beletristice de până atunci.
Efectul de instruire asupra tinerilor scriitori a fost remarcabil. Maiorescu introduce, încă din acest prim studiu, o serie de norme a căror aplicare a contribuit la împământenirea în literatura română a unor criterii ferme, extrem de eficace în epocă. Înflorirea fără precedent în literatura română a diferitelor genuri şi specii, apariţia marilor clasici ai literaturii române de la sfârşitul secolului al XIX-lea se datorează şi contextului cultural creat de asociaţia Junimea, de revista “Convorbiri literare” sub îndrumarea lui Titu Maiorescu.
Într-un alt studiu, din 1885, Maiorescu a analizat importanţa “Comediilor d-lui Caragiale” pentru literatura noastră, subliniind originalitatea tematicii şi a personajelor, precum şi desăvârşirea veşmântului artistic. După ce sancţionează confuzia pe care unii critici o făceau între valoarea estetică şi cea etică, Maiorescu afirmă că o operă literară perfectă este morală prin însăşi perfecţiunea ei şi produce “înălţarea impersonală” a cititorului, pe care, astfel, îl purifică de preocupările egoiste cotidiene.
“Orice emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale.” (Comediile d-lui Caragiale)
Ideile studiului lui Maiorescu pornesc de la date din filozofia lui Kant, a lui Schopenhauer şi a lui Aristotel (principiul aristotelic al purificării: katharsis).
În 1889 Maiorescu publică studiul lui Eminescu şi poeziile lui, unde susţine ideea potrivit căreia Eminescu a armonizat cunoştinţele sale adânci şi întinse şi sensibilitatea europeană cu o exprimare artistică dusă la perfecţiune. Susţine, de asemenea, că pesimismul îi era înnăscut poetului şi nu inculcat de viciile societăţii în care a trăit.
Studiul despre Eminescu rămâne în bibliografia fundamentală dedicată operei eminesciene pentru că Maiorescu exprimă idei pertinente care au făcut istorie în critica românească. Una dintre acestea este cea privitoare la erotica eminesciană: “Ca şi Leopardi în Aspasia el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip irealizabil”. Mai târziu, G. Călinescu va sublinia şi el: “Eminescu căuta dragostea, nu femeia, victimă mereu a improvizaţiei şi a absurdului” (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu)
Analizând forma poeziilor lui Eminescu scrise “în epoca deplinei sale dezvoltări”, Maiorescu atrage atenţia asupra înrudirii lor “cu poezia populară, din care s-au hrănit mai întâi şi deasupra cărei s-au ridicat pas cu pas până la exprimarea celor mai înalte concepţiuni”.
Criticul arată că Eminescu a reuşit “să înalţe rimele poeziei române” deasupra formei “obişnuite şi adeseori neîngrijite”.
Maiorescu intuieşte că: “Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”.
Prin adecvarea criticii la necesităţile epocii, prin fermitatea aplicării ei, Titu Maiorescu a contribuit, în mod hotărâtor, la maturizarea opiniei publice, la sporirea exigenţei scriitorilor faţă de propriile creaţii, a îndrumat gustul cititorilor către valori artistice durabile.
