Tema si viziunea despre lume in moara cu noroc
Limba si lit. romana

Moara cu noroc – Tema si viziunea despre lume

Publicată în anul 1880, nuvela Moara cu noroc a făcut de la început o impresie stranie mentorului Junimii, care nota: “o foarte curioasă şi interesantă novelă a lui Slavici”. Receptări critice ulterioare au integrat-o în trei categorii tipologice distincte, în funcţie de preeminenţa unei teme:

  • nuvelă socială – dezumanizarea provocată de câştigul necinstit;
  • nuvelă psihologică – dezintegrarea eului sub presiunea unor forţe devastatoare;
  • nuvelă tragică – destinul.tema-si-viziunea-despre-lume-moara-cu-noroc

Nuvela psihologică are trăsături ce îi conferă specificitate:

  • manifestă orientare spre universul actualităţii imediate;
  • analizează procesul de integrare a individului patriarhal în modernitate, reliefând efectele dramatice asupra

vieţii sale sufleteşti;

  • construieşte conflicte ce vizează nivelul existenţial al individului, nu numai pe cel social sau sentimental,

putând implica totuşi mentalul colectiv;

  • descoperă complexitatea sufletelor simple (ţărani, târgoveţi, hangii, jandarmi);
  • manifestă interes pentru anumite teme – frica, obsesia – cu tot ceea ce ele presupun (exacerbarea

percepţiei, alienare, stări onirice), erosul;

  • uzează de analiza psihologică.

O raportare punctuală la trăsăturile nuvelei psihologice poate integra Moara cu noroc în această categorie.

Orientarea spre universul actualităţii imediate este vădită din incipit: lumea incipient capitalistă, apropiată

cronologic epocii lui Slavici.

Efectele noii lumi asupra individului patriarhal sunt dramatice. Ghiţă are o existenţă subminată chiar în pârghiile ei sistemice. Nu lipseşte din trăirile personajului spaima, uneori paralizantă, alteori ascuţindu-i simţurile.

Suflet simplu în aparenţă, cel puţin datorită statutului social, Ghiţă îşi dezvăluie pe parcurs complexitatea. Sondarea subiectivităţii sale îi evidenţiază tensiunile, căutările, traumele vieţii interioare. Prin dialog, monolog interior, stil indirect liber se realizează analiza psihologică având ca obiect interioritatea lui Ghiţă.

Din momentul întâlnirii cu Lică, viaţa cârciumarului începe să se schimbe. La început, face pregătiri ca pentru a rezista unui asediu. Întreaga fiinţă îi este cuprinsă de tensiune, energia şi-o mobilizează în acest scop. Manifestările sale exterioare – se face ursuz, se enervează din orice, râde speriindu-i pe cei din jur, o neglijează pe Ana – sunt întrupări ale interiorului. O vreme se amăgeşte cu gândul că va scăpa de Lică, dar acesta ştie să exploateze dorinţa de câştig. Conştiinţa îi este pervertită, pentru Ghiţă începând dedublarea. Axa vieţii sale morale s-a frânt. Nimic nu-i mai poate asigura coerenţa interioară. Înstrăinat de toţi, el se înstrăinează şi de sine. Are un tipic acces de autoscopie nevrotică.

Ghiţă va parcurge şi ultima probă a supunerii: înfrângerea prin femeie. Gestul ultim, al uciderii Anei, urmat firesc de propria moarte, încheie drumul unei deveniri psihice nuanţate.

Firul narativ al nuvelei poate fi uşor rezumat, punctându-i-se principalele momente. Ghiţă, cizmar sărac, hotărăşte să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc.Neîntâmpinând obstacole, el se mută împreună cu soţia, soacra şi copilul la cârciumă. La început, norocul pare să le surâdă. Banii încep să se adune (parcă prea uşor). Dar liniştea este perturbată de sămădăul Lică. Ghiţă înţelege că acesta este adevăratul stăpân al locului şi că trebuie să i se supună. Treptat, Ghiţă devine părtaş la fărădelegile lui Lică. Se îndepărtează de cei dragi, dominat de nevoia îmbogăţirii, de conştiinţa vinovăţiei şi a sorţii atotstăpânitoare.

Când ruptura de Ana pare săvârşită, iar propria prăbuşire încheiată, Ghiţă se hotărăşte să-l dea prins pe Lică jandarmului Pintea. Vechi partener al lui Lică, transformat interior, Pintea îl urmăreşte cu încăpăţânare, voind să-l prindă cu orice preţ. Planul lui Ghiţă nu izbuteşte, o ucide pe Ana, el însuşi e ucis de unul dintre oamenii sămădăului, iar Lică se sinucide, izbindu-şi capul de un copac. Supravieţuitori sunt bătrâna şi cei doi copii, personaje neimplicate de fapt în conflict.

Acest fir narativ – în realitate mult mai nuanţat – este prins într-o construcţie narativă a cărei complicaţie îşi dovedeşte funcţionalitatea subtilă.

 Moara cu noroc atinge aproape dimensiunile unui roman, dar statutul de nuvelă este păstrat totuşi prin faptul că numărul personajelor este redus, conflictul rămâne linear şi evenimentele epice au loc într-o perioadă relativ scurtă de timp. Naraţiunea, obiectivă, alternează cu descrierea şi dialogul. Vocea naratorului este una egală, fără inflexiuni care să trădeze o atitudine faţă de întâmplările relatate, indiferent de natura lor. Moralistul Slavici, totuşi, nu este absent. Comentariul moral asupra faptelor este făcut din interiorul lumii evocate, prin intermediul altor personaje, cum ar fi, de exemplu, bătrâna mamă a Anei, a cărei replică de la începutul nuvelei capătă valoarea unei norme susţinută de evoluţia întregului subiect: “Omul să fie mulţumit …”

Vocea naratorului introduce şi alte voci, ale personajelor, care apar în sevenţele dialogate.Astfel, dialogul capătă funcţia de a caracteriza personajul, dezvăluindu-i modul de a fi.

Compoziţia nuvelei este clasică, cele 17 capitole (fără titlu) urmărind şirul întâmplărilor în ordine cronologică.

Incipitul este de tip enunţiativ şi se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp o avertizare asupra forţelor conflictuale, având rol moralizator(forţele conflictuale sunt „sărăcia”/ „nu bogăţia”; „liniştea colibei”/ „noroc nou”): „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”

Din perspectiva acestui incipit, nuvela se defineşte ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi unul de ordin moral (lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare). Intenţia construcţiei unei nuvele tragice este evidentă de la început. Soacra se teme de schimbare. S-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială şi nu i se pare firesc să le părăsească. Se îndoieşte (îi vine să râdă) de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriţă (sugestia este a inadecvării esenţei la formă). La final, temerile se dovedesc a fi fost premonitorii. Vinovată: soarta: “aşa le-a fost dat.

În prim-plan narativ este însă Ghiţă. El îşi forţează destinul. Iese dintr-o colectivitate, care îi dădea stabilitate, şi se mută într-un loc pustiu pe care-l vrea transformat după propria măsură. Reuşita pare a se apropia. Dar întâmplări neprevăzute, ceilalţi vin să năruiască încercarea de a construi. Subminat de noua colectivitate – agresivă –, personajul nu caută sprijin în colectivitatea căreia îi aparţine, ci acţionează singur. Se sileşte să se amăgească cu gândul că e mai puternic decât celălalt. În momentul în care criza se acutizează, personajul iese din sine, se eliberează de responsabilitatea propriilor fapte, punându-le pe seama sorţii. Capitolele XI–XVII sunt pline de referiri la puterea întâmplării, a sorţii, la voinţa cerului sau a lui Dumnezeu. Sigur pe sine în punctul de plecare, Ghiţă se simte tot mai mult copleşit de o forţă exterioară numită soartă. Nici Ana nu scapă nepedepsită de o vină de care, în fond, nu este responsabilă. Prinşi de tăvălugul unor întâmplări cărora nu le găsesc întreaga semnificaţie, cei doi vor sfârşi pedepsiţi. “Întâmplarea e forţa uriaşă care precipită într-o ciocnire de cataclism toate aceste destine omeneşti şi le distruge. Prevestirea, orbirea, alternanţa vinei, destinul, întâmplarea sunt marile motive ale conflictului tragic.” (Magdalena Popescu, Slavici)

După principiul clasic al simetriei, finalul nuvelei se constituie tot ca discurs direct al personajului-reflector:”Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost data.” Naraţiunea este astfel plasată în „rama” cugetărilor bătrânei, „voce” care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.

Conexând incipitul cu finalul, se poate vorbi, în planul structurii narative, despre un echilibru desăvârşit al părţilor, despre logica unei construcţii clasice. In planul semnificaţiilor, incipitul şi finalul transmit ideea că nimeni nu se poate sustrage sorţii.

Nuvela „Moara cu noroc” aduce în prim-plan caractere puternice, firi pasionale şi complexe, care trăiesc la limita dintre moral şi imoral, într-o lume dominată de violenţă şi de patima înavuţirii. Eroii sunt realizaţi cu detaşare şi realism, metoda dominantă fiind analiza psihologică.

Protagonistul – Ghiţă – şi antagonistul – Lică – se definesc antitetic.

Ghiţă este un personaj complex, analizat atât în contradicţiile propriei structuri interioare, cât şi în relaţie cu cei apropiaţi şi cu evenimentele unei lumi debusolate. El face parte din „triunghiul” de personaje care domină nuvela, împreună cu Ana, soţia sa, şi cu Lică Sămădăul.

Protagonistul nuvelei, Ghiţă este centrul de iradiere a semnificaţiilor, destinul său ilustrând toate cele trei straturi tematice ale nuvelei (social, psihologic şi moral), ilustrând „teza morală” a textului – formulată de personajul-raisonneur al cărţii, bătrâna. Cel care poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât antieroul care se lasă învins de balaurul răului. Scenariul arhetipal pe care îl reeditează traseul său existenţial nu este decât o altă „ispitire şi cădere în păcat”. Dinamica psihică a personajului reliefează însă nu o involuţie lineară, o degradare continuă, ci o traiectorie sinuoasă, generată de criza morală. Eroul lui Slavici este, aşadar, un personaj complex, dilematic, care evoluează de la tipicitate – cârciumar dornic de avere – la  individualitate. Procesul devenirii lui Ghiţă este surprins prin mijloacele moderne ale analizei psihologice, prin monologul interior şi dialogul polemic. Devenirea sa tragică se adânceşte prin „căderea” dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre cel imoral.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *