Romanul Enigma Otiliei (numit iniţial Părinţii Otiliei), publicat în 1938, ridică de la bun început probleme privind încadrarea lui într-un curent literar. Structura, compoziţia, personajele, arhitectura naratorială, o serie de pasaje lirice demonstrează cu pregnanţă că romanul este, în acelaşi timp, clasic, romantic şi realist, dar nu lipsesc nici elemente baroce.
În intenţie, romanul lui George Călinescu este balzacian. Scriitorul vizează recondiţionarea speciei într-o epocă dominată de romanul de tip proustian.
Enigma Otiliei se vrea aşadar primul nostru roman citadin modern, nu de tip analitic, ci de tip clasic, balzacian.
Tema romanului este balzaciană: viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX sub strictul determinism social-economic. Vin să întărească intenţia balzaciană tema paternităţii şi cea a moştenirii.
În centrul romanului stă istoria unei moşteniri şi lupta pentru înavuţire, pentru urcarea scării sociale imprimă acţiunilor principalul sens. Unii dintre eroi înaintează către mobilurile vieţii lor cu acea încordare a voinţei tipic balzaciană care-i înscrie în familia lui Rastignac, ca pe Stănică Raţiu, sau a lui Gobseck, ca pe moş Costache Giurgiuveanu.Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite (Giurgiuveanu şi Tulea). „Istoria unei moşteniri” include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui Stănică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol la mâna Otiliei.
În centrul cărţii stau doi orfani. Soarta lor urmează să se decidă în funcţie de determinantele materiale imediate ale paternităţii. Ce situaţie li s-a lăsat, ce protecţie, aceasta urmează să analizeze romanul. În cadrul schemei universale a paternităţii şi a implicaţiilor ei sociale judecă autorul lumea burgheză urmărind cine sunt “părinţii” Otiliei, cum îşi îndeplinesc rolul de suplinire cu care-i învesteşte societatea, ce reacţii revelatorii au caracterele lor în aceste posturi.
Tema şi viziunea despre lume se reflectă în romanul călinescian şi în atitudinea faţă de personajul feminin. S-a vorbit mult despre titlul romanului şi a fost pus în legătură cu modul în care se raportează Felix şi Pascalopol la comportamentul Otiliei; în principiu, critica literară este de acord că romanul transfigurează feminitatea misterioasă, adică ieşită de sub imperiul canoanelor, eliberată de prejudecăţi, nealterată de tutela paternă sau de o educaţie rigidă.
O explicaţie dă Călinescu însuşi: “Otilia, cei inteligenţi vor fi observat, nu este personajul principal. Felix şi Otilia sunt acolo în calitate de victime şi de termeni angelici de comparaţie. Voisem să numesc cartea Părinţii Otiliei, dar editorului i s-a părut mai sonor Enigma Otiliei […]. Dacă am pus acest titlu […] e pentru a sugera procesele unei vârste.Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge dându-i totuşi dovezi de afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix. Apoi Otilia, fără interes material propriu-zis, arată afecţiune pentru Pascalopol. Cazul e destul de comun. Se pare că fetele nu iubesc în chip necesar pe tinerii de vârsta lor şi că bărbaţii în etate exercită asupra lor un curios imperiu. Asta pentru Felix este o enigmă. Şi apoi enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi uşurătate. De ce Otilia să-l prefere pe Pascalopol şi nu pe el, şi de ce apoi să-l părăsească pe Pascalopol pentru o relaţie mai plată? De ce la o fată aşa de fină urme de impuritate în idealuri?”.
Alături de tematică şi de construcţie, balzacianismul se reflectă în romanul lui G.Călinescu prin tipologia clasicistă şi arta portretului.
Romancierul particularizează personajul printr-o trăsătură dominantă, de obicei caricaturizată; Aglae Tulea, sora lui Costache, este “baba absolută” (cum o numeşte Weissman), Simion Tulea întruchipează decrepitudinea, Costache este avarul, Stănică Raţiu este arivistul.
Arta portretului este preluată tot de la Balzac: acesta a iniţiat o metodă oarecum didacticistă de cristalizare tipologică prin intermediul unui portret demonstrativ, plasat, de obicei, la începutul romanului şi realizat în tuşe groase, insistând pe defecte sau trăsături fizionomice pregnante. Acest portret devine o teză, demonstrată apoi de-a lungul acţiunii, fiecare amănunt portretistic susţinând o latură de esenţă a caracterului uman tipizat, aşezat în tipare specifice (avarul, arivistul, provincialul, curtezana etc.).
Fiecare dintre însuşirile insistent descrise în portretul iniţial este dezvoltată în plan narativ, completată prin detalii edificatoare.
Autorul omniscient şi omniprezent îşi creionează de la început eroii şi aceştia vor evolua, în stil clasic, cu o consecvenţă caracterială perfectă.
Omniscienţa şi omniprezenţa autorului impun romanului, tot în manieră balzaciană, un limbaj uniformizat.
Ţinuta clasică pe care şi-o propune G. Călinescu în literatura sa nu-l face refractar complet la experienţele mai noi ale romanului românesc.
Autorul narator nu mai este, ca la Balzac, creator de viaţă, ci comentator al ei, şi încă unul cu competenţă arhitecturală, muzicală, plastică, psihologică, sociologică, estetică. El se substituie permanent personajului în receptarea realităţii.
G.Călinescu, urmărind să repete polemic în roman formula balzaciană, n-a putut evita ca ea să devină, în mâinile sale, o expresie a comicului şi a unui joc estetic de esenţă barocă. Satiriconul călinescian
înfăţişează o comedie umană modernă, în care elementele jocului cu măşti, ale farsei nu sunt cu nimic mai puţin grave, estetic, decât cele mai grave implicaţii ale romanului clasic.
Tipologia călinesciană este redusă la clara esenţă şi aproape mecanică.
Observaţia se deplasează din centru spre periferia claselor morale, de la tip la caz până la exces şi caricatură.
Modernitatea romanului nu ţine însă numai de caracterul său de Satiricon modern, ci şi de aplecarea lui Călinescu asupra psihologiilor incerte, enigmatice, cu răsturnări bruşte şi reacţii derutante, cum e psihologia Otiliei. Apar în roman firi anxioase, silite de mediul social să-şi organizeze existenţa într-o permanentă defensivă, firi rămase până la urmă neconstituite, într-o stare de proces.
Modern se poate spune că e şi interesul pentru fenomene psihologice cercetate încă insuficient sub raport literar, ca dezagregarea personalităţii, alienarea, dedublarea conştiinţei etc. “Cazul” lui Simion Tulea e astfel introdus în roman şi lărgit prin implicaţii ereditare la “cazurile” Aurica şi Titi.
Călinescu foloseşte şi tehica modernă a relativizării imaginii prin răsfrângerea ei în mai multe oglinzi cu unghiuri de incidenţă variată, ca în romanele lui Camil Petrescu. Apar în carte, de fapt, mai multe Otilii. Una copilăroasă, tandră, lilială, a lui Felix, alta capricioasă, atrasă de lux şi având nevoie de protecţie, a lui Pascalopol; o a treia “fe-fetiţa”plină de tact a lui moş Costache; în sfârşit, cea de-a patra :”zăpăcită”, “dezmăţată”, “străină”, de care vorbeşte Aglae.
Tulburător e că toate imaginile eroinei se ţin şi păstrează între ele ceva comun datorită naturii contradictorii a sufletului feminin.
În Enigma Otiliei există însă şi a treia faţă a romancierului. Un gust enorm de transfigurare poetică a realităţii, de aglutinare şi proiectare a formelor ei în plan fantastic trădează un Călinescu romantic.
Descriind Bărăganul, cu sentimentul grandiosului, romancierul proiectează lucrurile pe un fond mitic, fabulos.
Grandiosul, colosalul, teribilul trecut în fabulos prin tulburătoare asociaţii livreşti trimit la poetul Călinescu.
Trăiesc aşadar în G.Călinescu un clasic, un romantic, un balzacian, un romancier de extremă modernitate. Intelectualul rafinat stabileşte cu mari intuiţii limitele tuturor formulelor artistice şi relativitatea lor estetică, ceea ce îngăduie această originală sinteză.
